Obama și revenirea sindromului „Vietmalia”

Al doilea mandat arată un Obama schimbat, realist, pragmatic, mult mai puțin dispus să se lase ghidat de idealism în politica sa externă.

Într-un moment sensibil pentru Ad­mi­nis­trația sa, expus criticilor pentru modul în care a gestionat răspunsul în cazul crizei siriene, la câteva zile distanță de un sim­bolic shutdown gu­ver­na­mental, președintele Oba­ma a folosit oportunitatea discursului de acum două săptămâni ținut în fața Adu­nării Generale a ONU pen­tru a clarifica obiectivele po­liticii sale externe în Ori­en­tul Mijlociu și Nordul Afri­cii. Multe dintre nuanțele fo­losite atunci par să anun­țe o schimbare de optică, o resetare a filosofiei de securitate națională din timpul primului mandat.

Lecția „Black Hawk Down“

Generic, Administrația Obama rămâne con­secventă priorităților considerate a fi de­ci­sive în decizia americanilor de a-i oferi de două ori votul: finalizarea războaielor ex­pediționare „post 9/11“ și concentrarea re­surselor pe nation-building acasă. Acestea sunt două teme recurente, reluate aproape ritualic, în fiecare dintre discursurile în ca­re își explică rațiunea politicilor de secu­ri­tate națională. Obama pare să fie scepticul de serviciu atunci când i se recomandă op­țiunea unor intervenții militare care, din perspectiva resurselor umane și a notei de plată, se apropie de magnitudinea mi­siu­nilor de reconstrucție societală care au de­finit imaginarul operațional de după 11 sep­tembrie: Irakul și Afganistanul. Dim­po­tri­vă, este perfect împăcat să acționeze din um­bră, lăsând armele inteligente și tru­pele speciale să devină instrumentele pre­dilecte ale războiului împotriva te­ro­ris­mu­lui internațional. În acest sens, Obama pa­re să-și fi însușit temeinic una dintre lec­țiile Vietnamului: „cei care au comandat c­ina nu se mai aflau acolo când chel­ne­rul a adus nota de plată“ (în cuvintele ge­neralului William Knowlton, 1985). Sau lec­ția Somaliei, care a marcat decisiv inter­venționismul anilor ‘90. De-altfel, pe 3 oc­tombrie, se împlinesc 2 decenii de la ce­le­bra bătălie a Mogadiscioului. Vă mai amin­tiți blockbusterul Black Hawk Down, re­gizat de Ridley Scott în 2001? În primele sec­vențe este un schimb de replici între unul dintre liderii milițiilor somaleze și co­mandantul forțelor americane: „Nu mă con­fundați cu un om simplu. Știu câte ce­va despre istorie. Vedeți ce se întâmplă afa­ră? Pregătim terenul pentru ziua de mâine. Un mâine în care voi, băieții albi din Arkansas, nu existați. Nu trebuia să veniți aici. Acesta este un război civil. Es­te războiul nostru, nu al vostru“. Este exact sentimentul pe care îl ai atunci când vrei să înțelegi reacția Casei Albe față de criza siriană. Nu este războiul său. Însuși Oba­ma a prezentat lucrurile în această che­ie, motivându-și opoziția față de o even­tuală intervenție: „nu putem să so­lu­ționăm prin forță un război civil care nu este al nostru“. Nici chiar folosirea ar­me­lor de distrugere în masă nu a schimbat decisiv calculul Casei Albe, Obama ple­dând exclusiv pentru efectuarea unor lo­vi­turi „chirurgicale“, limitate, mai degrabă punitive. Precedentele invocate de oficialii Administrației s-au referit mai degrabă la măsurile adoptate în urma atentatului de la Lockerbie, din 1988. Oricum, nimic si­mi­lar Irakului din 2003, când schimbarea regimului devenise obiectivul formal al armatei americane. În­cet, dar sigur, America es­te cuprinsă din nou de sin­dromul „Vietmalia“, ten­ta­ția de a sta departe de ori­ce misiune care amintește de complexități opera­țio­nale de magnitudinea celor expuse în Vietnam și So­malia.

Pe acest fundal, în discursul ținut în fața Adunării Generale, Obama a detaliat „in­teresele fundamentale“ pe care Ad­mi­nis­trația sa le urmărește în Orientul Mijlociu și Africa. Descurajarea unei agresiuni tra­diționale (pe modelul războiului din Golf din 1990), securizarea fluxului energetic din Orientul Mijlociu, esențial pentru sta­bilitatea piețelor și a economiei globale, de­mantelarea rețelelor teroriste care ame­nință direct securitatea americanilor, pro­li­ferarea armelor de distrugere în masă (deo­potrivă nucleare sau chimice) sunt ace­le interese primordiale pentru care SUA sunt dispuse să folosească inclusiv forța militară pentru a le îndeplini.

Drepturile omului vs. interese naționale

Și totuși, aici rezidă diferența majoră față de doctrina Bush și chiar față de propria sa strategie de securitate națională, ar­ti­culată la sfârșitul lui 2010. În fapt, dis­cur­sul de la ONU operează o distincție clară între „interesele esențiale“ ale SUA listate mai sus și orice altceva. La capitolul „al­te­le“, intră și democrația și drepturile omu­lui. Momentul ales este simbolic, în plină ofensivă de PR, când Rusia lui Putin ches­tionează excepționalismul american și te­meiul implicării într-un conflict care a fă­cut deja peste 100.000 de victime. „Vom con­tinua să promovăm democrația, drep­turile omului și piețele deschise, pentru că acestea sunt practici care conduc la pace și prosperitate. Rareori putem să atingem aceste obiective printr-o acțiune americană unilaterală, în mod particular prin forță militară. Irakul ne arată că de­mocrația nu poate fi impusă prin forță“, a spus Obama la ONU. Este o ruptură fun­damentală față de doctrina Bush, care pu­nea semnul egal între răspândirea demo­crației (considerată un antidot al extre­mismului) și interesele vitale de securitate ale SUA. Până și documentul care codifică filosofia de ansamblu în probleme de secu­ritate a Administrației Obama percepea va­lorile democrației americane ca făcând par­te integrantă din interesele naționale ale SUA. Mai mult, se respingea ideea unei alegeri între „valori“ și „interese“. Era o op­țiune falsă: „este esențial pentru in­te­re­sele noastre să sprijinim o pace dreaptă în jurul lumii, una în care indivizii, nu doar națiunile, se bucură de drepturile fun­damentale pe care le merită“, se spu­ne în Strategia de Securitate Națională. Oa­re ce va înțelege Moscova din această re­e­valuare și cum o va folosi pe plan in­tern și în „străinătatea apropiată“? Dar generalii egipteni?

Nairobi – noua normalitate?

Și atacul asupra mall-ului din Nairobi se încadrează în aceeași interpretare. Este răz­boiul „lor“, o bătălie locală, și nu res­ponsabilitatea directă a SUA. Și acest lu­cru în ciuda faptului că cei responsabili, membrii grupului Al-Shabaab, sunt aliații Al-Qaeda. Mai mult, atacul din Kenya ara­tă că influența Al-Qaeda se află sub pre­siune și într-o bătălie pentru supraviețuire nu doar în zonele tribale din regiunea Af-Pak, ci chiar și în Somalia. Din perspectiva Casei Albe, decimarea nucleului central al organizației lui Bin Laden în Pakistan, pre­cum și slăbirea francizelor sale regionale rea­duc magnitudinea și urgența ame­nin­țării la un nivel anterior momentului 9/11. „Trebuie să recunoaștem că dimensiunea amenințării seamănă cu atacurile de di­nainte de 11 septembrie“, spunea Obama în urmă cu câteva luni la Universitatea Na­țională de Apărare, listând atacul asu­pra barăcilor pușcașilor marini din Liban, în anii ’80, sau cele din anii ’90 asupra instalațiilor militare americane din Arabia Saudită sau asupra ambasadei din Kenya. Miza acestor exemple este aceea de a ple­da pentru un răspuns proporțional cu di­mensiunea amenințării, evitând excesul costisitoarelor invazii terestre și campanii de nation-building care au urmat atac­u­rilor asupra Gemenilor.

Și totuși, de ce Nairobi? Kenya este unul dintre statele cheie ale coaliției inter­na­ționale care controlează Mogadiscio, men­ține la putere guvernul președintelui Has­san Sheikh Mohamoud și a forțat Al-Sha­baab să cedeze părți semnificative din te­ritoriul pe care îl controla până nu de­mult. Prin atacul asupra mall-ului, Al-Shabaab încearcă să schimbe calculul po­litic al decidenților din Nairobi. O even­tuală retragere a trupelor lor din Somalia ar putea slăbi decisiv coaliția inter­na­țio­nală, antrenând chiar o reacție de do­mi­no. În cele din urmă, vorbim de o com­petiție de guvernare și legitimitate. Al-Sha­baab știe prea bine că problema pre­șe­dintelui Mohamoud este similară cu cea a fratelui lui Napoleon, Jérôme, în West­pha­lia. La un moment dat, acesta i-a trimis fratelui său un mesaj în care îi spune că are probleme. „Pentru Dumnezeu, fo­lo­seș­te-ți baionetele“, i-ar fi răspuns Na­po­le­on. „Frate, cu baionetele poți face orice, mai puțin să stai pe ele“, ar fi spus Jé­rôme. Legitimitatea unui regim menținut de „baionete“ străine este limitată și pe acest lucru mizează și Al-Shabaab.

Și totuși, Obama s-ar putea să greșească când spune că este doar războiul lor. Sau atunci când a cerut ca armata americană să nu mai fie din perspectiva numărului con­figurată pentru desfășurarea de ope­rațiuni de stabilizare societală. În cele din urmă, tendințele sugerează o puternică con­tinuitate operațională cu ceea ce am văzut pe parcursul ultimilor 13 ani. Ceea ce diferă este mediul. Explozia demo­gra­fică din următoarele decenii (încă 2,5 mi­liarde de oameni până în 2050), con­cen­trată în zone urbane, preponderent lito­rale, puternic conectate din perspectiva ac­cesului la informație (prin telefonie mo­bilă, rețele de socializare sau antene sa­telit), devin ingredientele unui pattern ca­re pare să transforme megaorașele în noile câmpuri de luptă. Cu alte cuvinte, ceea ce am văzut de curând în Nairobi, în Mumbai în 2008, în suburbiile din Karachi, în fa­ve­lele din Rio sunt mostrele unui viitor nu prea îndepărtat. Un Mogadiscio updatat. Pri­măvara Arabă nu face excepție. Sta­te­le masiv urbanizate predominant litorale (Libia, Tunisia și Egiptul) au fost și cele ca­re s-au aflat în prima linie a Primăverilor. „Există o puternică corelație între ex­pan­siunea orașelor, suprasolicitarea sis­te­me­lor urbane și creșterea populației, în­tre acest tip de schimbare demografică și tipul de conflict pe care l-am văzut în tim­pul Primăverii Arabe“, ne-a spus Da­vid Kilcullen, pe fondul lansării noii sale cărți – Out of the mountains: the coming age of the urban guerrilla.

Articol aparut in Revista 22