„Diavolul in Istorie” este una dintre cele mai importante lucrari ale lui Vladimir Tismaneanu. Aparuta in 2012 in Statele Unite si tradusa de curand la Editura Humanitas, cartea infatiseaza comunismul si fascismul in inrudirea lor esentiala sub aspectul lor de religii seculare. Urmariti mai jos o discutie cu Vladimir Tismaneanu despre raul radical asa cum a aparut el in secolul al XX-lea
Un film de Alexandra Mihale
- Puteti comanda cartea cu autograful autorului de pe site-ul GiftBooks. Numar limitat de exemplare
…
Despre geneza cartii
M-am tot gândit la tematica fascism-comunism, la apropierile, afinităţile, diferenţele dintre cele două sisteme totalitare vreme de câteva decenii… Sigur, există o parte din geneză care sunt ultimii ani şi există o parte din geneză care sunt pregătirile, prologul intelectual al acestei cărţi. Şi, dacă mă gândesc, probabil că a început încă din perioada când mă aflam în România, încă înainte de 1981, poate atunci când am citit „Omul revoltat” al lui Camus, sau când am citit „Întuneric la amiază” de Arthur Koestler, în care este prezentă aceasta tematica, a relaţiei între cele două sisteme totalitare. Pentru mine a fost şi rămâne, în mare măsură, un mister cum a fost posibilă încercarea aceasta de a impune un regim care să controleze sau să domine total societatea, natura, omul. Şi care, în ultimă instanţă, să aspire nu doar la o revoluţie politică, pentru că revoluţii politice au mai avut loc în istorie – revoluţia engleză, revoluţia olandeză, revoluţia franceză cu etapele sale – dar ceea ce s-a petrecut în secolul XX e un tip de revoluţie care vrea să fie una antropologică, deci care să schimbe nu doar societatea, aşa cum există, ci însăşi natura umană.
Diavolul in istorie nu este o metafora
Am citit un interviu cu ani în urmă al lui Leszek Kolakowski, intitulat chiar aşa „Diavolul în istorie”. Era un lung interviu, era un interviu adâncit, făcut cu un gânditor-jurnalist-comentator politic britanic, de origine maghiară, mulţi ani directorul Europei Libere, George Urban, şi acolo Kolakowski vorbea despre acest Diavol în istorie. Întrebarea care i-a fost pusă atunci profesorului Kolakowski era „Folosiţi o metaforă?” Şi el a răspuns „Nu e câtuşi de puţin o metaforă. Pentru noi, cei care am trăit experienţa totalitară, fie ea cea nazistă, fie ea cea stalinistă, sau leninistă, sau comunistă pur şi simplu, diavolul a fost o prezenţă vie, o prezenţă palpabilă.”
Cei trei ganditori carora le este dedicata carte
Pornesc de la această tematică a diavolului în istorie aşa cum a formulat-o Kolakowski, aşa cum apare şi-n gândirea celorlalţi doi autori cărora le dedic cartea, istoricul Tony Judt, profesor la New York University (multe din lucrările lui au apărut şi-n limba română, am avut onoarea să le prefaţez – de altfel există o lucrare a lui Tony Judt care există doar în limba română, nu există în limba engleză, şi care este rezultatul întâlnirii lui Tony Judt cu grupul A Treia Europă de la Timişoara: Adriana Babeţi, Cornel Ungureanu, Dorian Branea şi ceilalţi din grupul A treia Europă – şi unde am scris prefaţa. Deci acea carte nu există în engleză. Există două sute de pagini de Tony Judt care nu există în limba engleză, există doar în limba română. Poate o să se traducă.)
Celălalt este Robert C. Tucker, profesor ani de zile la Universitatea Princeton, autorul unor cărţi clasice de sovietologie, dar pentru mine foarte importantă este biografia în două volume – n-a terminat-o – biografia lui Stalin. „Stalin ca revoluţionar” şi al doilea volum, „Revoluţia de sus”, „Revoluţia venită de sus”. „Revolution from above”.
M-a întrebat cineva dacă în folosirea acestui titlu am avut aprobarea lui Kolakowski – da, am avut-o. I-am scris că lucrez la această temă, era cam prin… prima dată am făcut o prezentare a „Diavolului în istorie”, publică, în 2002, dacă nu mă înşel, la Institutul Remarque al Universităţii din New York, condus de Tony Judt. Şi l-am avut pe Tony Judt cadiscussant. Apoi, am făcut o prezentare la Institutul de Ştiinţele Omului de la Viena, cred că în acelaşi an, şi, pe-urmă, am tot mers din universitate în universitate şi am stat de vorbă cu o mulţime de oameni care se ocupă de aceste chestiuni, aşa că tezele şi ipotezele au putut fi discutate, verificate, falsificate – ca să folosesc expresia lui Karl Popper – mai departe. Am aşteptat să se sedimenteze propriile mele idei. Un punct important a fost apariţia Cărţii Negre a Comunismului a lui Stephane Curtois – întâi în ediţia franceză şi pe urmă ediţia americană, pe care a tradus-o Mark Kramer. Am scris pe larg despre Cartea Neagră a Comunismului, au fost şi alte lucrări care s-au adăugat şi atunci am crezut, la un moment dat, că pot să ajung la această sinteză.
Ideile conteaza.
Pentru că este o sinteză de istorie a ideilor, înainte de toate este o carte de istorie a ideilor şi teza centrală este că ideile contează, că ideile sunt cele care au schimbat, de fapt, natura revoluţiilor în secolul XX, comparate cu revoluţiile anterioare. Sunt revoluţiile, cum spuneam mai devreme, care propun mutaţii antropologice. Cineva se întreba dacă scopul comunismului este să ajungă din urmă şi să depăşească capitalismul, cum se spunea cândva. Nu, acesta este un mijloc. Scopul comunismului este să construiască o nouă civilizaţie. Acolo este chestiunea, acolo este miza cea mare şi acolo a eşuat fundamental. Sigur că şi in construirea economiei planificate, care prezumtiv, sau, mă rog, ca ipoteza de lucru, ca ar fi superioară, din punct de vedere al raţionalităţii economice, economiei de piaţă, pentru că evită crizele de supraproducţie, evită profitul, sau profitul este un profit general, nu un profit particular. Justificarea fundamentală, metafizică, a comunismului este depăşirea alienării – ca ar reuşi să producă această transcendere a înstrăinării umane. Ei bine, toate acestea, de fapt, s-au dovedit eşecuri.
Comunismul şi fascismul au idolatrizat istoria
De ce nu m-am ocupat doar de comunism? Pentru că secolul XX nu a fost doar secolul lui Lenin, a fost şi secolul lui Hitler. A fost în egală măsură un secol în care două regimuri – unul care provenea, în planul istoriei ideilor dinspre ceea ce am numi tradiţia iluministă, celălalt care provenea din tradiţia anti-raţionalistă, anti-parlamentară, anti-iluministă sau contra-iluminismul – au încercat aceste transformări colosale ale naturii umane şi ale naturii în genere. Obsesia, spre a-l cita pe Robert C. Tucker, a existat în ambele regimuri totalitare. O obsesie transformistă. Transformarea fundamentală se bazeaza pe ideea dupa care ceea ce vedem este doar o aparenţă, şi există o substanţă care poate fi regăsită şi care poate şi trebuie să fie transformată. Mandatul pe care-l pretinde comunismul este un mandat moral. De ce „Diavolul în Istorie”, de ce această demonologie istorică, pentru că e un mic tratat de demonologie istorică? Pentru că ambele regimuri totalitare, comunismul şi fascismul, au idolatrizat istoria. Au văzut în istorie, de obicei scrisă cu I mare, o încarnare a unui mandat providenţial. Deci în istorie se realizează, într-un fel sau altul, ceea ce ei consideră a fi realitatea umană. Marxismul sigur că vine din Hegel şi, din acest punct de vedere, îmi amintesc că există o frază celebră a filosofului politic german Karl Schmitt, care a fost – mă rog – gânditorul constituţional al celui de-al treilea Reich, si care spunea la un moment dat, „atunci când Hitler a luat puterea în Germania, se poate spune că Hegel a murit.” Naţional-socialismul a fost şi o revoluţie împotriva Revoluţiei Franceze. Mă rog, ştim bine că Hegel a idolatrizat, a glorificat Revoluţia Franceză. Există fraza celebră din Introducere în Filosofia Istoriei „A fost un superb răsărit de soare”. Deci ideea răsăritului de soare, care, pentru foarte mulţi, a fost un amurg. Atunci sigur că sunt folosite un număr de instrumente pentru obţinerea acestor scopuri totalitare şi unul dintre aceste instrumente este, evident, construirea, pe toate căile, a statului propagandei şi a statului poliţienesc.
Doua sunt, de fapt, încarnările – probabil că sunt mult mai multe – dar eu văd două încarnări ale Diavolului în istorie. Una este încarnarea ideologică, deci ideologia ca răspuns la toate problemele umane şi ca abolire a moralităţii, de fapt moralităţii tradiţionale şi în special – pentru că spun moralitate tradiţională – a religiei, pentru că ambele sisteme totalitare sunt sisteme, în ultimă instanţă, ateiste. Mărturisit şi proclamat public, profesat de către comunişti, implicit la naţional-socialişti, care nu admit, de fapt, rolul religiei, tolerează instituţiile religioase dar, pe lungă durată, fără nicio exagerare, se poate spune că dacă nazismul ar fi continuat, probabil că s-ar fi ajuns la persecuţia bisericilor în aceeasi măsură cu persecutia pe care au îndeplinit-o comuniştii, pentru că, fiind sisteme totalitare, nu permit niciun centru alternativ, niciun fel de orizont alternativ, iar religia, evident, reprezintă un orizont alternativ.
Ideologia si constructia statului ca lagar de concentrare – cele doua incarnari ale diavolului in istorie
A doua este construcţia statului de tip lagăr de concentrare. Hannah Arendt spunea că nu există un stat totalitar perfect. Singurul sistem totalitar perfect e lagărul de concentrare. Acolo, într-adevăr, lucrurile sunt duse la ultimele lor consecinţe. Fie că e Kolîma, fie că e Periprava, fie că e Dachau. Aici, sigur, trebuie făcute, evident, anumite nuanţări. Există lagăre de… să le numim lagăre ale sclaviei şi există lagăre ale exterminării. Nu toate lagărele sclaviei sunt şi lagăre ale exterminării. Prin asta n-am spus că sclavia este ceva nobil şi onorabil. Înjosirea fiinţei umane are loc, dar dacă comparăm, de pildă, Buchenwald – care n-a avut scopuri de exterminare programată tehnologic şi Auschwitz care avea acest scop în însăşi natura sa, evident, atunci putem face nişte distincţii.
Ce rămâne în această chestiune? Primo Levi – un mare scriitor italian, de profesie chimist, supravieţuitor al Auschwitz-ului – povestea momentul sosirii transporturilor de prizonieri. In lagărele de concentrare naziste limba de comunicare era limba germană. Când ajung pe peronul gării de la Auschwitz-Birkenau unde erau pusi într-o parte deţinuţii tineri, deţinuţii femei, copii, cineva intreaba „de ce?”, – în germană „warum?” – şi el reproduce răspunsul acesta: „aici nu există de ce!” – „hier gibt es kein warum!”. Pur şi simplu! Uite de-aia! Acolo dispare raţionalitatea, dispare tipul de cauzalitate cu care operăm în mod normal. Eu văd în instituţia terorii ideologice şi în instituţia terorii poliţieneşti cele două instrumente ale acţiunii Diavolului în istorie. Pur şi simplu aşa se construiesc noile comunităţi.
De ce diavol? În teologia iudeo-creştină, diavolul este – nu cunosc alte religii prea bine, deci mă refer la cele pe care le-am studiat, în teologia iudeo-creştină, diavolul este un înger căzut. De altfel mi-a şi scris astăzi dimineaţă un bun prieten să mă întrebe de ce a fost pusă pe copertă Dresda. La ediţia americană sunt Hitler şi Stalin, privindu-se. În primul rând i-am răspuns că eu am multe cărţi publicate, şi-n lituaniană, poloneză şi-aşa mai departe, că nu am o responsabilitate, pentru că nimeni nu m-a întrebat la ediţia poloneză din „Stalinism pentru eternitate” ce să pună pe copertă. Şi pe copertă sunt nişte cărţi de joc, pe una e Stalin, pe una e Ceauşescu şi-aşa mai departe, nu ştiu. În cazul de faţă ştiu, pentru că am comunicat cu editura Humanitas şi am avut mai multe discuţii. Sigur că în simbologia celui de-al Doilea Război Mondial, Dresda este o acţiune a Marii Britanii, înainte de toate, a aviaţiei britanice, împotriva populaţiei civile. Pe de altă parte, Dresda era un oraş-model în planurile diabolice ale lui Adolf Hitler. Pe copertă este Dresda distrusă. Puteam să punem, de pildă, o poză din Varşovia distrusă, şi-atunci probabil că nimeni nu ar mai fi avut nicio problemă. Cel mai important element este imaginea îngerului care priveşte devastarea. Este îngerul istoriei, în ultimă instanţă, este singura statuie care rămâne dintr-o catedrală dărâmată, sfărâmată, bombardată, şi care priveşte rezultatele a ceea ce s-a întâmplat în istorie. Îngerul poate să fie, la fel de bine, îngerul căzut. Poate să fie Diavolul istoriei şi de fapt mi-a amintit de superba şi tulburătoarea imagine din gânditorul german Walter Benjamin. Ce este îngerul? Îngerul priveşte înapoi şi vede uraganul produs de istorie. Este îngerul istoriei care vede, de fapt, nenumăratele ruine, morminte, catastrofe. Fotografia copertei este legată de catastrofa pe care o generează această obsesie a societăţii perfecte. În New York Review of Books, cunoscutul jurnalist şi autor politic William Pfaff scrie o recenzie a cartii al carei titlu mi se pare mie foarte dătător de seamă pentru ce am încercat să spun în carte – în engleză sună aşa: Pure, Purifying and Evil. Pur, Purificator şi Rău. Rău cu R mare. Ajungem la problema binelui şi a răului în istorie şi în întreaga tradiţie umană, şi la ce s-a petrecut cu problema binelui în momentul în care a încăput pe mâna unor ideologi care urmăreau scopuri absolute.
Despre legatura esentiala a hubrisului si cu logica totalitara
În primul rând, ideologia totalitară este o ideologie care urmăreşte scopuri absolute. Refuză moderaţia. Hubrisul e opusul moderaţiei. Hubrisul poate fi tradus ca nesăbuinţă, ca pasiune, ca patimă. În orice caz, dispar frontierele, dispar normele restrictive în hubris. Hitler spunea la un moment dat o frază care defineşte de fapt modul său de a opera în istorie:„îmi urmez destinul cu siguranţa unui somnambul”. Cum bine ştim, somnambulul – poate unde filmăm noi acum, îl poţi vedea plimbându-se noaptea la două dimineaţa cu o siguranţă nebună, pe care nici tu nici eu nu am avea-o, am cădea într-o secundă, somnambulul merge pe acoperişuri fără niciun fel de problemă – aşa mergea şi Hitler prin istorie. Stalin, care ar fi contra-partea în sistemele comuniste, sau Lenin – au alt tip de hubris, pentru că hubrisul lui Hitler este un hubris carismatic, în care carisma, harul liderului, se concentrează în personalitatea liderului. Deci odată Hitler dispărut, ideea naţional-socialistă devine una banală, trivială şi neinteresantă. Ea este interesantă prin această febră a personalităţii dominante. În cazul comunismului, hubrisul e unul ce vine din convingerea că sensul istoriei este de partea noastră. Când Troţki începe lupta cu Stalin, suntem la 1923-1924, Troţki însuşi personifică istoria în figura Partidului Comunist, în momentul în care spune: voi sta în Partid orice s-ar întâmpla pentru că istoria nu a găsit un instrument mai perfecţionat de a-şi atinge scopurile decât Partidul Comunist. Cultul partidului, mai degrabă decât cultul liderului. Observăm imediat că istoria este divinizată şi personificată: „istoria nu a găsit un instrument…”, deci istoria este cineva care caută, obţine instrumentul, îl aplică, deci este de fapt un substitut pentru divinitate. Si nazismul, sau naţional-socialismul, şi comunismul, şi socialismul în chip istoric, şi anarhismul, dar anarhismul e puţin diferit, sunt religii politice sunt religii politice pentru că secularizează valori care în mod normal ar trebui să ţină de zona sacrului. Sacralizează, de fapt, statul, sacralizează partidul, sacralizează politicul şi elimină tot ceea ce ţine de dubiu, de moderaţie, de raţionalitate.
- Puteti comanda cartea cu autograful autorului de pe site-ul GiftBooks. Numar limitat de exemplare
NOTA: A doua parte a discutiei cu Vladimir Tismaneanu va aparea maine.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Imi aduc aminte ca acum vreo zece ani in studentie il citeam pe Fukuyama si mi se parea ca are intr-o oarecare masura dreptate, istoria are o doza de fictionalitate si subiectivism. Privind acum in urma imi dau seama cat de profund se insela. Daca realitatea politica in genere tinde sa se auto-fictionalizeze (chiar si in sistemele democratice, insa aici pluralismul vocilor critice face procesul sa fie mai voalat), in sensul „sacralizarii statului” despre care vorbeste domnul Tismaneanu mai sus, istoria este cea menita sa-i arate limitele si sa o re-obiectiveze. Ganditori precum domnul Tismaneanu, doamna Monica Lovinescu, domnul Kolakowski si in general toti cei care au scrissau au vorbit despre ravagiile sistemelor totalitare sunt esentiali pentru ca semnaleaza derapajele statului (inclusiv acum) si obliga realitatea insasi sa se priveasca pe sine in oglinda cu luciditate. De aceea, toata aprecierea pentru tot ceea ce a facut si face domnul Tismaneanu, ma bucur nespus ca aceasta carte excelenta a aparut si in romana!
De cite ori calatoresc intrilnesc pe tronsoanele de tranzit un om care seamana cu autorul pe care doresc sa-l felicit.La ultima calatorie am constatat ca cel care seamana citea un ziar in limba regionala si nici romana nici engleza si vorbea alta limba.
Pentru specialistii in domeniu un contact direct cu autorul este o sansa de intelegere a unei personalitati puternice care va aduce noi elemente care vor uimi pe citittori si studenti.
Coperta ar putea largi imaginea si ar putea sa fie reversul zicalei romanesti:
-Cei patru evanghelisti erau trei Luca si Mateti
Am putea interpreta ca ar exista si alte fete in afara de cele doua si poate o a treia sau poate altele.
In fond subiectul este unul iar fetele pot fi multiple.
Am fi uimiti daca am afla ca purtam fiecare foarte putin dintre cele doua fete si practici si noi nu am fi curati..
asta seara la lansarea de carte am avut privilegiul sa-l aud „live” pe Dl. Tismaneanu, un excelent ganditor si vorbitor. La fel si tinerii de care domnia sa s-a inconjurat si pe care a fost o bucurie sa-i auzim (pacat insa ca au fost putine scaune si unii dintre noi am stat o ora si, in picioare).
Cică nişte cronicari
Duceau lipsă de şalvari.
Şi-au rugat pe Rapaport
Să le dea un paşaport.
Rapaport cel drăgălaş
Juca un carambolaj,
Neştiind că-Aristotel
Nu văzuse ostropel.
“Galileu! O, Galileu!
Strigă el atunci mereu –
Nu mai trage de urechi
Ale tale ghete vechi.”
Galileu scoate-o sinteză
Din redingota franceză,
Şi exclamă: ”Sarafoff,
Serveşte-te de cartof!”
Morală: Pelicanul sau babiţa
http://urmuz-opera.blogspot.ro/2010/01/cronicari-fabula.html