Aş dori să-i reamintesc domnului Ponta de ce România a intrat în UE

De vreo câţiva ani ani,  Bruxelles-ul pare a fi exilul aurit în care politicienii români îşi trimit soţiile şi prietenii dornici să se retragă din politică cu o pensie de 7.000 de euro pe lună. Ştiu, este o observaţie maliţioasă, dar dacă privim în urmă veţi vedea că guvernarea Ponta a abandonat toate obiectivele majore şi, în schimb, şi-a consumat întreaga energie pe ţinte stupide, precum disputa cu preşedintele Băsescu despre cine intră în poza de grup de la finalul Consiliului European. Asta e ceea ce vrea România de la UE? Am mai spus că privesc cu un amestec de realism şi scepticism spre Bruxelles, dar dacă tot suntem în această organizaţie, cred că trebuie să ne amintim ce obiective am avut la momentul aderării şi să încercăm să le atingem.

În primul rând, trebuie să spun că presiunea UE ca România să fie un stat de drept, cu o justiţie independentă, a fost benefică. Aşa s-au construit instituţii de care cred că putem fi mândri, precum DNA şi ANI. Doar că, la un moment dat, politicienii de la Bucureşti şi-au dat seama că instrumentele de coerciţie ale Comisiei Europene sunt slabe şi au abandonat obiectivul ridicării Mecanismului de Cooperare şi Verificare. Uitându-mă pe ultimul raport privind progresele înregistrate de România cred că putem spune fără dubiu că principala problemă o reprezintă Parlamentul. Atâta vreme cât Legislativul respinge toate solicitările DNA, fie de anchetare a miniştrilor, fie propunerile de arestare (care însă ajung în faţa judecătorului, iar acesta decide) vom rămâne sub monitorizarea Comisiei Europene. România trebuie să-şi propună ieşirea din MCV, dar nu prin „lobby”, ci îndeplinind toate condiţiile cu privire la statul de drept şi independenţa justiţiei. Este spre binele tuturor cetăţenilor cinstiţi din această ţară.

În al doilea rând, România trebuie să reînceapă demersurile pentru a intra în spaţiul Schengen. Săptămâna trecut a avut loc ultima reuniune a JAI (consiliul european pentru justiţie şi afaceri interne), şi, din câte ştiu, nici măcar nu s-a încercat aducerea în dezbatere a acestui subiect. Condiţia politică a câtorva state europene fost clară: două rapoarte MCV pozitive, dacă vrem în Schengen. S-a redus prea mult discuţia despre acest aspect la faptul că românii nu mai prezintă buletinul la trecerea graniţei. Este mai mult decât atât, Schengen înseamnă, printre altele, eliminarea orelor pe care transportatorii le pierd la graniţă. Şi, ca să nu fim prea serioşi, lăsaţi-mă să vă relatez un fapt amuzant, dar real: intrarea Cehiei în spaţiul Schengen a dat o lovitură mortală reţelelor de prostituţie de la graniţa cu Germania, unde doamnele aveau grijă de şoferii de TIR care  aşteptau la frontieră.

În al treilea rând, cred că trebuie să folosim eficient fondurile de coeziune. Observaţi că nu vorbesc despre absorbţia rapidă, ci despre necesitatea unor programe care să producă efecte cuantificabile. Intenţa guvernului Ponta de a dirija peste 400 de milioane de euro pentru ajutoare alimentare distribuite de către baronii locali mi se pare absolut scandaloasă. Fondurile de coeziune trebuie folosite în infrastructură şi în programe de mediu, zone în care este puţin probabil să poată fi atrase investiţii private, în România de azi. În plus, cu cât proiectele sunt mai mari – de exemplu construcţia unei autostrăzi – cu atât există un interes public mai mare, o monitorizare mai atentă şi scad şansele ca banii să fie furaţi. Proiecte mici de tip seminarii, pixuri şi broşuri colorate înseamnă pur şi simplu bani aruncaţi pe fereastră.

În al patrulea rând, trebuie să ne propunem să atingem criteriile reale de convergenţă pentru aderarea la euro. Nu vreau să intru în discuţia despre aderarea la euro, ci spun doar „îndeplinirea criteriilor de convergenţă reală”, pentru că cred că acest lucru este bun pentru români. Ce înseamnă acest obiectiv aparent abstract? Foarte simplist, ar trebui ca produsul intern brut pe cap de locuitor exprimat prin puterea de cumpărare standard (PCS) să ajungă la cel puţin 60% din media UE – cam aici erau statele care au aderat în ultimii ani la euro. Repet, ştiu că este o definiţie simplistă, dar pur şi simplu nu există oficial, în Tratatul de la Maastricht, un indicator care să măsoare progresele în privinţa convergenţei „reale”. În 2013, România era la 54% din media UE-28. Am citit o evaluare a ministerului de Finanţe în care se afirmă că România va ajunge în 2018 la 65%, iar în 2020 la 70% – PIB pe cap de locuitor exprimat în PCS. Nu cred că este rău să ne propunem atingerea acestui obiectiv, precum şi a criteriilor nominale de convergenţă – stabilitatea preţurilor, sustenabilitatea cursului de schimb şi a finanţelor publice, precum şi convergenţa ratelor dobânzilor pe termen lung. Când economia noastră va ajunge aici, sau cel puţin se va apropia, putem discuta care sunt avantajele şi dezavantajele aderării la euro.

Nu am pretenţia că am epuizat toate obiectivele politice pe care România ar trebui să le aibă în UE. Ceea ce am dorit a fost să arăt că nu trebuie să ne comportăm, iertaţi-mi brutalitatea limbajului, ca oaia neagră a turmei, mereu împinsă de la spate pentru a face reforme. Să învăţăm că suntem într-un club, nu într-o turmă – respectăm regulile, dar ne urmărim obiectivele. Vorbesc despre acele obiective benefice pentru imensa majoritate a cetăţenilor acestei ţări, nu pentru un grup restrâns de politicieni!