Cu fiecare rănit care se stinge, sensul revoltei morale din ultimele zile devine din ce în ce mai clar. Iar acest sens este legat nu doar de reafirmarea demnităţii umane, ci şi de remodelarea conduitei şi funcţiilor unui stat care abdică de la datoria sa de a proteja pe cei în nevoie. De câte ori ne îndoim de necesitatea de a duce mai departe această luptă , să ne amintim de chipurile celor care, inocenţi fiind, au fost expuşi morţii, chinurilor, singurătăţii.
Ceea ce a revolta morală de după 30 octombrie 2015 a probat este existenţa şi vitalitatea unei Românii “ colective”,a unei Românii civice şi autonome care se opune, prin aspiraţii şi deziderate, României politice definite prin domnia privilegiilor. Cei care au ieşit pe străzile României nu au cerut mila unui stat atotputernic, ci dreptul de a –şi duce vieţile, în afara acestui cerc letal al incompetenţei, clientelismului şi corupţiei.
Cei care au ieşit pe străzile României au reamintit acestei Românii politice dominate de venalitate şi de rapacitate că, dincolo de statul pe care îl controlează şi îl explotează, se află şi o societate, iar această societate nu mai acceptă condiţia sa de inferioritate şi de servitute, consolidată timp de decenii.
Incapacitatea României politice de a înţelege acest mesaj etic este vizibilă cu fiecare gest al zilelelor din urmă. Votul din Parlament, consfinţind orgia populistă de sporiri salariale, este tentativa, lamentabilă, de a înlocui eforturile de reformare instituţională cu politica, tradiţională, de mituire iresponsabilă. “Bugetarii” sunt, pentru PSD, ca şi pentru PNL, un batalion de manevră, a cărui loialitate şi tăcere se cumpără. Paternalismul iresponsabil este , a câta oară?, cartea de identitate a unei elite care nu vizează decât menţinerea propriilor privilegii.
România politică, cea care se opune, cu sagacitate, oricărei deschideri instituţionale, cea care a compromis, prin cupiditate,şansa ,modernizării noastre, nu poate supravieţui decât în acest peisaj fragmentat şi dezolant al pauperizării şi mitei electorale. România politică manipulează inegalităţile sociale şi resentimentele, având ca unică agendă perpetuarea unui regim care tăgăduieşte liberul-arbitru şi elanul individual. Cariera unui Popescu- Piedone, ce urcă de la rangul umil de inspector de pieţe la poziţia de primar bucureştean, este imaginea fidelă a contraselecţiei pe care partidele politice din România au pus-o în aplicare, ca pe un program de existenţă.
Statul a dominat, controlat şi intimidat societatea, prin intermediul acestor arendaşi, a căror popularitate se întemeia pe flatarea unei populaţii menţinute deliberat în starea ei de dependenţă cronică de stat. Sclavia era poleită în staniol de petreceri kitsch.
România politică se opune, aşadar, până la capăt, României “ colective”. Schimbările miraculoase nu se pot petrece. Elita care a luat în stăpânire acest stat nu va accepta, de bună voie, să renunţe la poziţia ei de dominaţie absolută. Meritocraţia,pluralismul, onestitatea, creativitatea sunt inamicii pe care îi va combate, fără ezitare. Impunerea unui stil al transparenţei în guvernare ar însemna sfârşitul acestor cariere. În lipsa umanităţii, cei ce populează această Românie politică acumulează averi şi visează la coloane oficiale. Ipocrizia este condiţia lor funciară- onctuozitatea lui Gabriel Oprea ilustrează acest suflet al vechilului politic.
De aceea, starea de luciditate civică trebuie să fie menţinută, spre a da glas acestei Românii “ colective”. Somnolenţa, resemnarea, retragerea ar prilejui victoria definitivă a unei Românii politice indiferente la destinele noastre.
Revolta morală trebuie să alimenteze spiritul critic al civismului. O naţiune de cetăţeni, vie şi reactivă, iată idealul pe care îl putem asuma, fiecare prin gesturile sale individuale. România “ colectivă” faţă în faţă cu România lor.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Stimate domn, si de aceasta data, imi exprim deplinul acord cu ideile pe care formulati!
Inutil deci, sa subliniez importanta atitudinii noastre in aceste zile determinante, ati spus esentialul!
Vigilenta, inteligenta si luciditatea, trebuie sa ne caracterizeze pe fiecare dintre noi, fara exceptie, in aceasta perioada decisiva pe care o traim!
Insasi demnitatea ne va fi pusa la incercare, vom si umiliti si desconsiderati…Este clasic! si
s-a inceput deja:
– Justetea judecatii noastre este pusa sub semnul intrebarii de catre agitatori abili, care ne compatimesc cu condescendenta, catalogandu-ne protestul drept o reactie emotionala si pur post-traumatica !
– Ni se explica ca un guvern tehnocrat nu este demn de o democratie, ci de o tara bananiera!, dar omit sa adauge ca NUMAI IN TARILE BANANIERE se mai moare, astazi, din coruptie!
Se cred de neinlocuit?
Cei de neinlocuit se afla in cimitire!
De fapt, dependenţa cronică faţă de Stat e doar o chestiune de faţadă, un efect, nu o cauză.
Statul la mijlocul anilor 1990 era o forţă nesemnificativă. Bani puţini, tehnologie învechită, pregătire proastă a personalului, întreprinderi falimentare, şomeri. Şi, cu toate astea, ordinea era asigurată. Ceea ce înseamnă că lipsurile materiale erau compensate de altceva.
Erau compensate de faptul că setul de relaţii sociale conservatoare, talibane, care a menţinut ordinea şi în timpul grevei generale din 1920, şi în timpul crizei din 1929-1933, şi la 16 februarie, şi în timpul războiului, şi în sărăcia şi asuprirea din 1945-1960, şi în epoca raţiilor şi cozilor dintre 1982-1989, nu fusese afectat.
Corupţia, prostia, răutatea şi incultura micilor birocraţi (poliţist, inspector de la fisc, veterinar) sunt intrate în cultura populară, subiect de bancuri. Aşa încât posibilele pericole care îl pândeau pe omul de rând erau la fel de multe, sau chiar mai multe: şoferi de camion cretini, ţigănuşi hoţi, lifturi făcute cu sârmă, care fie se blocau ore în şir între etaje, fie plonjau în gol, derbedei care săreau la bătaie la orice cuvânt pe care îl credeau ironic, instalaţii electrice improvizate cu leucoplast, care fie dădeau foc la casă, fie electrocutau câte un puşti care ajungea pe jumătate fript la Budimex. La fel de bine cum au ars Colectiv şi fabrica de pâine din Braşov au ars în trecut multe galerii de mină, vagoane cu combustibil, secţii de fabrică sau apartamente.
Diferenţa o făcea construcţia relaţiilor sociale: se făceau toate eforturile pentru a te îndepărta de posibilele pericole şi a te responsabiliza în faţa lor. Eforturi cu palma, pumnul şi nuiaua peste degete. Nu pui mâna pe aparate electrice, nu te joci pe lângă un post trafo, nu mângâi un câine necunoscut, nu calci pe acolo pe unde sunt cioburi sau cuie, nu vorbeşti cu cine nu trebuie, nu ridici un obiect suspect de pe jos. Încă din copilărie, omul era spălat pe creier, dresat să îşi joace rolul. Condiţia de inferioritate şi de servitute nu era un accident datorat faptul că erau Ceaşcă sau Dej tirani. Era o parte integrantă a relaţiilor sociale: fiecare avea un rol precis de îndeplinit; chiar dacă acel rol nu avea nicio logică şi nu producea beneficii vizibile pentru nimeni.
România „colectivă” nu există fiindcă s-au înfuriat nişte oameni şi au ieşit în stradă. Există fiindcă în structura socială de acum din 2015 fiecare om de rând, plătitor de impozite, are mult mai multe bunuri, de la banană la smartphone, decât ar fi avut unul (occidental) din “Generaţia contra-culturală 1968″, în acelaşi timp muncind mult mai puţin decât unul de atunci.
Faptul că e merituos, onest şi creativ, opus corupţilor de la putere, nu e o chestiune de calităţi personale. E un efect al faptului că îşi permite. Are carieră ca arhitect, programator, electrician, şofer sau muzicant, fiindcă a avut altele la viaţa lui. A avut ce mânca şi unde se caza cât a durat şcoala şi n-a lucrat la prăjit cartofi la McDonalds sau la spălătorie auto, a avut calculator sau chitară fiindcă i-au cumpărat părinţii, a avut prieteni cu care a lucrat până şi-a găsit destui clienţi.
Dacă nu ar fi existat toate cele necesare traiului, casa, mâncarea, cărţile, calculatorul sau libertatea personală de a umbla şi de a pune întrebări, omul nostru ar fi fost cine ştie ce bătător de cuie şi cărător de cărămizi. Şi ar fi mulţumit administraţiei comuniştilor fiindcă l-au repartizat undeva unde poate căra cărămizi şi se poate întreţine din asta.