Cui îi e frică de Ministrul Culturii?

S-a cerut demisia ministrului culturii. Primul lucru rezonabil la care te gândești într-o astfel de situație este că alergia la critică descalifică pe oricine de la aspirația de a ocupa o funcție publică. Nici un ministru nu este bătut în cuie de fotoliul pe care îl ocupă vremelnic, și spectacolul personajelor care, în România, se țin cu dinții de funcții este una dintre cele mai jalnice priveliști ale ultimilor 25 de ani. A urmari cu ochi vigilenți și a însoți cu comentarii critice activitatea guvernamentală este unul dintre exercițiile vitale ale unei societăți democratice. În același timp, aproape că nu trece o săptămână fără ca cineva să ceară una sau mai multe demisii. Repetată aproape cotidian, acestă revendicare nu mai surprinde pe nimeni. Ea este percepută mai degrabă de către noi toți drept expresia cea mai firească a nevredniciei clasei politice și a perpetuei, îndreptățitei noastre nemulțumiri. Cu toate acestea, trebuie să mărturisesc că atacul lansat la adresa actualului ministru al culturii, Vlad Alexandrescu, este mai mult decât surprinzător.

În primul rând, ne suprinde momentul ales pentru lansarea lui. Ministrul a apărut zilele trecute în știri cu gestul insolit de a descinde personal în praful unui șantier din centrul Capitalei, pentru a apăra o clădire monument istoric și pentru a opri o construcție care, după toate aparențele, nu respectă suficient exigențele impuse de statutul special al imobilului și al zonei. Este ridicol să-ți imaginezi că treaba ministrului este să supravegheze și să blocheze pe cont propriu orice șantier din România susceptibil să lezeze patrimoniul cultural național. Gestul ministrului are, tocmai prin concretețea sa, o valoare mai degrabă simbolică. El atrage atenția întregii societăți asupra unui fenomen care riscă să scape de sub control: recursul abuziv la o pseudomodernizare, care de obicei folosește intereselor private, cu prețul sacrificării unor valori care aparțin întregii societăți. Te-ai fi așteptat așadar ca vocile celor care doresc să apere patrimoniul național să sprijine astfel de demersuri, a căror miză este tocmai sensibilizarea societății la problemele patrimoniului cultural național. Constați însă cu supoare că, în loc să facă asta, pretinșii apărători îi caută ministrului nod în papură. Stai și te întrebi: De ce oare?

În al doilea rând, cererea de demisie, și mai ales motivul invocat, sunt încă și mai surprinzătoare dacă ne gândim la faptul că vizita ministrului pe șantierul de la Piața Romană nu a fost nicidecum un gest singular. Dimpotrivă: Vlad Alexandrescu a precizat încă din primele interviuri acordate la începutul mandatului său că protejarea patrimoniului cultural național va fi una dintre principalele sale preocupări ca ministru. Nu mi se pare deloc că lucrul acesta ar fi rămas o simplă intenție și o declarație cu efecte pur retorice, lucru dovedit de proiectele legate de Roșia Montană, de Codul Patrimoniului, de Muzeul Național Brâncuși de la Tîrgu Jiu, de achiziția sculpturii ”Cumințenia Pământului” sau tocmai de recenta vizită în Piața Romană. De altfel, este ciudat să pui sub semnul întrebării tocmai preocuparea acestui ministru pentru patrimoniul cultural național, în condițiile în care este știut faptul că Vlad Alexandrescu este fiul a doi reputați arheologi și istorici de artă, și că valorificarea patrimoniului cultural românesc (de pildă prin editarea operelor lui Cantemir, Tudor Vianu și André Scrima) face parte în chip firesc din activitatea lui profesională curentă, și nu este, ca în cazul prea multor politicieni, doar o armă utilă la răstimpuri pentru a combate retoric adversarii. Cred că, cel mult, i s-ar putea reproșa ministrului că este prea subiectiv și ține prea mult la lucrurile cu care biografia și profesia sa l-au familiarizat pe deplin. Și atunci: de ce să-l ataci pe ministru tocmai în această zonă unde s-a dovedit deosebit de activ?

În al treilea rând, este aproape uimitor că unui ministru i se cere demisia nu pentru activitatea sa vizibilă pentru oricine – în cazul de față am putea chiar vorbi de o oarecare hiperactivitate – ci pentru presupusul conținut al unor provizorii discuții de culise. Acesta este poate aspectul care semnalează cel mai clar precaritatea gestului contestatar. Neavând temeiuri solide pentru a respinge inițiativele majore ale ministrului, criticii săi sunt nevoiți acum să se agațe de orice pretext, la limită să inventeze unul, în speranța că publicul neavizat va reține totuși, chiar și în eventualitatea neconfirmării zvonurilor, că ministrul ar putea avea niște slăbiciuni majore, iar contestatarii săi niște soluții. Rămâi cu senzația că cererea de demisie stătea deja de multă vreme pe țeava flintei, și că, în lipsa unui motiv mai credibil, a trebuit să fie lansată cu această ocazie. La ce bun, deci, diversiunea?

În fine, în al patrulea rând, rămâi perplex vazând că niște politicieni s-au trezit să-l conteste pe unul dintre cei mai activi și mai convingători miniștri ai cabinetului Cioloș. Vlad Alexandrescu pare a fi  reușit să găsească o formulă de echilibru între o viziune coerentă asupra obiectivelor propriului mandat, pragmatismul punerii lui în practică și asumarea responsabilă a dialogului pe care îl implică funcția sa. Mi-am spus: iată un ministru de care, fiind eu însumi consumator și, de bine, de rău, producător de cultură, mă simt bine reprezentat. Alți miniștri – ca de pildă Dl. Adrian Curaj, care nu a confirmat încă speranțele pe care ni le-am pus în mandatul său – l-ar putea lua drept model. Se pare însă că politicienii care îi cer acum demisia nu au organ pentru a percepe astfel de lucruri. Ei simt doar mirosul puterii. Și pentru că miroase a remanieri guvernamentale și a alegeri, amușinează pe la colțuri în căutare de pradă ușoară.

Și cu asta cred că avem deja răspunsul provizoriu la întrebarea pe care am pus-o. Desigur, nu este deloc exclus ca în spatele atacului la adresa ministrului culturii să se ascundă teama unora sau a altora că activismul lui Vlad Alexandrescu în domeniul protejării patrimoniuliu riscă să lezeze interesele private sau de grup ale anumitor cercuri și să facă prea mult pentru cultura națională. Sper din tot sufletul că nu despre așa ceva este vorba. Și că avem de-a face doar cu un caz banal de incompetență și ranchiună, două forțe care, pe meleagurile noastre, te pot duce foarte departe dacă le investești acolo unde și când trebuie. Contestatarii de astăzi simt nevoia să se încălzească, pe margine, în speranța că, la momentul potrivit, își va aminti de ei cine trebuie. Când ai salvat Batthyaneumul de niște pericole himerice, ai mult mai mult dreptul (și, în România, șansa) să devii ministrul culturii decât dacă, să zicem, ai editat un text în limba latină al lui Cantemir. Soliditatea profesională dăunează, la noi, carierei politice, astfel încât numirea unui intelectual premiat de Academia Franceză pe postul de ministru al culturii ne uimește încă, dar ea nu a fost posibilă decât ca excepție în condițiile unui guvern tehnocrat. Până când Vlad Alexandrescu va pleca din ministerul pe care îl conduce și va pune capăt acestei anomalii, să ne bucuram totuși de faptul că avem un ministru al culturii care, spre deosebire de contestatarii săi, stăpînește instrumentele filologice pentru a putea citi și aprecia mai toate textele din celebra bibliotecă întemeiată de episcopul Batthyany. Poate că în cele din urmă se va dovedi că, într-adevar, ministrul a facut greșeli fatale, astfel încât Vaticanul, plictisit de vastele colecții proprii, ar putea risca orice pentru a pune mâna pe comorile de la Alba Iulia. Atunci voi cere și eu demisia domnului ministru. Însă până atunci să nu demonetizăm de tot gestul cererii unei demisii. Și mai ales să nu cădem în ispita de a înlocui, facil, o analiză și o critică consistentă a activității guvernamentale cu un mesaj precar, bazat pe suspiciuni ridicole și acuzații ieftine. Acești vajnici apărători ai patrimoniului mai au încă șansa de a susține inițiativele lăudabile ale ministrului în funcție.