„Inimi cicatrizate”. Cinci observații despre o capodoperă

Am văzut, în sfârșit, Inimi cicatrizate, filmul recent al lui Radu Jude.

Au perfectă dreptate Veronica Lazăr și Andrei Gorzo, într-un lung articol din Observator cultural – filmul e foarte frumos, tehnic vorbind. Aș mai adăuga că e și foarte complicat – întrucât conține trei mari polemici – una cu imaginea-clișeu a lui Blecher, alta cu propria generație cinematografică, o a treia cu imaginea clișeizată (recte mitizată) a interbelicului nostru.

N-o să povestesc aici filmul, firește. O să fac doar câteva observații:

1. Singurii care ar putea fi cu adevărat dezamăgiți sunt tocmai blecherofilii – dacă se așteptau la imaginea unui Blecher așa cum se degajă ea din scrisul lui (adică hipermeditativ, intens secundă de secundă, acut până la masochism etc.), n-o vor găsi. În schimb, e aici un Blecher viu, cu toate strălucirile și obscuritățile viului: uneori e intens, alteori e abulic; citește Carnap și Kierkegaard, dar face și pe iubărețul, nu doar cu Solange, ci și cu o prietenă a ei (fără prea mari remușcări de infidelitate), ba chiar se și masturbează; e iritat de antisemitismul general al epocii, dar nu prea ține la propria evreitate; e un cititor vorace de filozofie și de poezie (extrem contemporane, în epoca lui), din care uneori citează cu participare afectivă, dar ce citează cel mai frecvent & cu mare gusto sunt reclamele vremii de la radio și din ziare. Ș.a.m.d.

Iritarea unora dintre blecherofili în fața acestei imagini a unui Blecher viu (nu non-blecherian, ci doar blecherian într-un mod neortodox) mi se pare că ar putea semăna cu iritarea eminescofililor în fața monografiei lui Călinescu. Ar putea simți, confruntați cu imaginea unui Blecher care face amor în corset de ghips & se masturbează, revolta pe care a simțit-o Lovinescu în fața unui Eminescu degrabă „rostogolitor de muieri” (cam așa suna acuza lansată de Lovinescu privitor la monografia lui Călinescu).

L-am preferat mereu pe Eminescu cel viu al lui Călinescu celorlalți Eminești – hieratici, îmbălsămați, inerți. Îl prefer pe acest Blecher, intemperant dar viu, acelui Blecher-martir-al-suferinței, pe care și el sunt sigur că l-ar fi detestat.

2. Inimi cicatrizate e, ca și Aferim!, un film profund polemic cu verismul propriei generații. Nu doar că nu încearcă să te convingă, prin toate mijloacele tehnice, că nu e un film, că e viață decupată direct pe ecran etc. – ci, dimpotrivă, îți subliniază mereu că e un artefact, că ce vezi e un artificiu, o reconstrucție, un discurs. De aceea, Jude nu lasă filmul să te fure prea mult, să te cufunde în iluzia vieții nemijlocite – ci îl rupe programatic cu memes cu citate din Blecher, care nu te lasă să uiți că ce face el nu e să documenteze verist suferința unui tânăr scriitor interbelic – ci că face din ea un obiect artistic – așa cum și Blecher, inutil de spus, făcuse. Scrisul ca documentare a suferinței i se părea lui Blecher o idioțenie (o spune în scrisul lui, o spune și în film); esențială i se părea doar posibilitatea de a construi, din materia acelei suferințe, un obiect de artă. Exact același lucru îl face și Jude în/cu filmul lui. Văd în asta o adecvare subtilă & impecabilă la subiect.

3. În ce privește polemica cu interbelicul nostru – liniile de discuție sunt atât de ample, încât e imposibil să le discuți într-o dare de seamă despre film, după cum și filmului îi e, de altfel, imposibil să le dezvolte pe toate. Orice film (orice carte, orice proiect artistic) despre eșecul politic & antisemitismul interbelicului e inevitabil parțial – și e tricky sub raport artistic: dacă încearcă să poarte cât mai amplu discuția, filmul se transformă în documentar; dacă deschide discuții fără să le închidă, e incomplet și superficial. Soluția lui Jude (de a se rezuma doar la ocurența în discuție a temelor politice, fără să insiste în dezvoltarea lor) mi se pare, artistic vorbind, singura viabilă – chiar dacă ideologii rămân astfel sur leur soif. Meritul lui e că deschide polemica; e nerezonabil să ne așteptăm ca același film (sau orice alt film) să o și închidă.

4. În final, atunci când se iese din convenția obiectului artistic & se filmează în cimitirul din Roman, impresia netă e că „realitatea reală” a acelor pietre funerare e categoric inferioară „realității” artefactului de până atunci. Transformată în obiect artistic, viața lui Blecher nu doar că e mai policoloră (asta era de așteptat), dar are un palpit al viului mai intens decât cel al vieții per se. Când e doar document, viața acelui artefact e mai puțin vie decât atunci când el e „doar” artă. E nu doar un rezumat al intenției lui Jude – dar și un statement esențial al poeticii lui.

5. Nu comentez decât en passant una din marile calități ale filmului – anume picturalitatea lui. Care iese, cred, din trei surse convergente: lumina aceea morbidă & totuși atât de vitală; cadrele construite ca niște compoziții plastice (uneori chiar ca reconstrucții vivante ale unor tablouri celebre); voința de frumos, prezentă secundă de secundă (inclusiv în variantele grotești sau macabre ale frumosului), într-o generație pentru care frumosul e la bête noire (iată încă o polemică pe care Jude o poartă cu propria generație – aceea de a arăta că frumosul e încă posibil – și, poate, încă necesar).

Spus scurt: pe lângă Sieranevada lui Cristi Puiu, Inimi cicatrizate e a doua capodoperă a acestui an. Ieșite din poetici radical diferite, cele două filme sunt și statement-urile complementare pe care se construiește ceea ce cred că e the radical divide (Puiu/Jude) în cinematografia noastră recentă, altfel atât de bogată în personalități puternice.