Se observă lesne din lectura mai multor analize recente că românii sînt foarte afectați de rezultatul alegerilor de la 11 decembrie, ca și cum, efectiv, ar fi fost îndreptățiți să se aștepte la cu totul altceva. Ca și cum, de la năvălirea hoardelor sovietice, au avut măcar o singură dată senzația că pot respira haoticul aer al liberului arbitru național fără nici o presiune. Abia acest soi de repetată, pregătită, cunoscută frustrare ar trebui să constituie un șoc. Cel puțin pentru unii, să admitem, căci pînă și cei mai lucizi dintre urmașii tracilor par a dormi în izmene somnul de veci în care-i aruncară barbarii de tirani.
Să recapitulăm cu începutul noii ere: la 27 de ani de la evenimentele care au indus iluzia că Partidul Comunist Român a dispărut în neant, cu cele patru milioane de membri ai săi și asociații lor, iată-l din nou semeț ivindu-se pe bolta guvernării. Dar, și nu în ton retoric, ținînd cont de încrengătura de metamorfozări, moșteniri, transhumanțe și alterări fonetice, nu este justificat să ne întrebăm dacă a încetat el vreodată să se afle acolo? A existat o perioadă în care influența sa zdrobitoare să nu se fi manifestat, chiar și cînd, în hora nonsensului democratic de import, foștii priveau din sală ca spectatori imparțiali și neparticipanți? Cînd privești de la nivelul jocului de glezne al figuranților, sfîrșești prin a nu mai fi atent la cei care țin ritmul, consemnul și direcția.
Posibilele cauze ale situației pe care o vom mai trăi zeci de ani de acum înainte (dacă nu se va ivi un grup hotărît de muți care să facă, nu să vorbească) sînt multiple, evidente, dezbătute pînă la plictis. Ce explică percepția? Că, speriați să fie acuzați că nu asigură alternanța democratică la guvernare, comuniștii au acceptat să joace un mandat pe mîna moartă a unuia care, după ce se făcuse roșu la față de cîte promisiuni risipise, s-a declarat învins de “servicii”? Să presupunem pentru o clipă că Emil Constantinescu a fost un președinte cinstit, patriot și devotat, care acum joacă și rolul victimei gen J.F.K. luat în lunetă, că a spus adevărul. Punct ochit: “serviciile” la care se referea președintele terfelit ale cui erau?
Întrebările continuă. Care a fost partidul așa-zis credibil care a fost expus celor mai multe demascări pe linia colaborării cu Securitatea? Fără nici o îndoială, PNL (nu cu mult mai mult decît cealaltă relicvă trecută de Brucan în opoziția constructivă, PNȚ, demn de reținut). De la președintele onorific (printre primii demascați de pocita lege pe care țărăniștii și liberalii au fost puși s-o croiască pentru a perpetua “serviciile” și infiltrațiile lor) pînă la mari părți din conducerea istorică și cea a tinerelor aripi, partidul a fost și încă este o mare rușine europeană. Cu ce s-ar fi schimbat realitatea patriei dacă PNL ar fi cîștigat alegerile cu 45% iar PSD ar fi obținut jumătate din acest neconcludent procentaj? În afară de cîteva mutre de buldogi înlocuite cu cîteva faciesuri de urangutani (nuanțe privite sub raport penal), la fel de detestabile, de cîteva dueluri cu fraze de lemn smulse din retorica serialelor ieftine și o seamă de noi diversiuni (în loc de “nu ne vindem țara!”, “ce securiști să mai premiem?”), nimic notabil. Ori, poate, ar fi dat munții cap în cap și-ar fi făcut pîrîurile fluvii ca să emancipeze economia românească, să civileze ruralul, să eradicheze corupția și să repare greșelile trecutului. Cum au mai făcut-o! Cînd? N-au alcătuit cele două formațiuni alianțe strategice pentru o lungă perioadă fără a-și oripila defel partizanii?
Cel mai simplu răspuns, care nu aduce nici o rezolvare, se referă la nivelul scăzut al discernămîntului popular. E o problemă întîlnită oriunde. Încă nu a fost descoperit poporul alcătuit majoritar din genii. Nici măcar în țările avansate. Mai mult, cam oriunde, rezultatul alegerilor ține de oferta elitelor. Priviți partidele patriei în ochi și pronunțați verdictul: care dintre ele ar merita să guverneze, să aibă grijă de nevoile patriei, să traseze strategii pentru o sută de ani, să curețe societatea de fărădelegi, să promoveze onestitatea, hărnicia, justa retribuție etc. etc. Pe deasupra, nicăieri un partid nu este doar o platformă politică, un partid este mai ales suma imaginilor membrilor săi de frunte, penali, carismatici, dedicați, competenți ori farsori. Slaba prezență la vot ilustrează dezgustul electoratului în fața ofertei propuse, care, la rîndul ei, se face ecou zicerii lansate de același Brucan: “Popor, ce pui în loc?”
Să ne mai privim o dată în ochi: este mai puțin odios Tăriceanu decît Dragnea? Este mai simpatic Crin Antonescu decît Victor Ponta? Emană mai multă sinceritate Mircea Ionescu-Quintus în raport cu mai tînărul său coleg de politică originală Ion Iliescu? Diferența, dacă vă veți învrednici să găsiți una, se datorează fenomenului denumit de politologi “eroziunea la guvernare”.
Frauda. N-am să înțeleg niciodată tentativele de fraudare a alegerilor în favoarea comunistoizilor-securlăi. Poporul, prin vastele sale domenii de ignoranță ori imobilitate ori nepăsare, va alege cu ambele mîini candidați de teapa lui Ion Iliescu pînă la sfîrșitul lumii. Dimpotrivă, softuri viclenesc-performante au trebuit să fie folosite cînd la Cotroceni trebuia să urce un candidat fără șanse: Emil Constantinescu în dauna preaiubitului, Traian Băsescu în defavoarea lui Adrian Năstase ori Klaus Iohannis împotriva nu are importanță cui, oricine l-ar fi învins în condiții curate. Niciodată în cealaltă direcție. Ceea ce denotă că ofițerii de pe teren nu sînt întotodeauna coordonați cu cei de la centru. Ori contemplăm fără a băga de seamă aplicarea principiului “ne facem c-am fost surprinși furînd o luntre ca să nu se vadă că a dispărut flota cu tot cu Marea Neagră și țărmul la ucraineni“.
Frauda e în altă parte: în emigrarea celor neîndoctrinați de ajuns; în descurajarea celor care ar putea măcar să încerce, în proliferarea publicațiilor de intoxicare, în perpetuarea mentalităților, în ocrotirea imbecilității. Acolo este furat viitorul României, nu la urne. Aud de ani de zile că ne-au falsificat rezultatele alegerilor (într-un articol bine pus la punct, o duduiță culturală ne-a convins zilele trecute că niciodată mecanismul alegerilor n-a fost mai corect ca acum). Și dacă sîntem jefuiți de fiecare dată în secția de votare, cum de nu există o opoziție coerentă care să șicaneze apoi odioasa putere? La nivel parlamentar, la nivel mediatic și stradal. Cînd, ce să vezi: odată praful nemulțumirii așezat, se lasă o tăcere de aur peste țară preț de un nou mandat. În această coloană a infinitului pe care, după model prezidențial, ne așezăm cu fundul pe ea.
Dintre multele fantezii aruncate pe piața gîndirii de seniorul Țuțea, una singură ni se arată valabilă în contextul general: problema de căpătîi a democrațiilor de pretutindeni este alegerea conducătorilor. Nu sînt românii singuri în această găleată. Răufăcătorii cățărați în gheaba oricărei puteri creează sisteme care să împiedice ascensiunea elementelor nocive (pentru ei). Iar persoanele care ar putea și ar trebui să se manifeste nu fac nimic pentru a ieși din contemplare. Sîntem o nație de analiști de terasă, dar fără nici un revoluționar cu adevărat. Cei cu diplomă ar trebui să fie luați la întrebări și puși să ne plătească taxele înapoi.
Nu mă pot desprinde de subiect fără a da o soluție încurajatoare. Căci nu știm decît să dăm din gură fără a pune nimic concret pe tarabă. Partidul analiștilor ar fi o bună soluție de fructificare a resurselor naturale care curg prin societate de la orice colț de stradă. La fiecare pas am ști măcar ce se întîmplă, de ce, pînă cînd și mai ales în favoarea cui (daunele sînt constant cunoscute) se petrece una sau alta. Pentru binele general, aș solicita însoțirea aprobării de publicare a oricărei analize cu o faptă matură și utilă societății: plantarea unui pom, povățuirea unui copil, dereticarea casei unui bolnav, ajutorul unui bătrîn să treacă strada. Că vrea sau că nu vrea…
Altminteri, la ce ne ajută să despicăm firul în patru pînă la micron, cînd practica ne omoară de fiecare dată, ceea ce ne-a fost inoculat în capetele noastre goale din prima zi de școală, și tot pe terasă ne găsim să ne plîngem aleanul?
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Excelent ! Dacă faceți și dovada plantării pomului aveți un 10 de la mine.
Articol corect si desigur binr scris cu unele exagerari asuprs carora voi reveni daca nu o vor face colegii comentatori.
„Pentru binele general, aș solicita însoțirea aprobării de publicare a oricărei analize cu o faptă matură și utilă societății: plantarea unui pom, povățuirea unui copil, dereticarea casei unui bolnav, ajutorul unui bătrîn să treacă strada. Că vrea sau că nu vrea…”
Subscriu caci de multe ori am criticat clantaii, chiar si pe cei cu staif si care vorba lu conu Iancu :”ca bine le mai zice la gazeta” si in corelatie cu asta am introdus un nou cuvant in limba romana: ricaventurianism
Cam cinic.Deşi există o doză de ridicol aici când punem în opoziţie dorinţele cu adevărata realitate.Nenorocirea este că dorinţele nu sunt definite iar realitatea este de o obiectivitate dureroasă.
Da,după 27 de ani nu ne-am vindecat de comunism şi de urmările lui.
Da,după 27 de ani suntem tot săracii Europei.
Da,nu înţelegem democraţia şi nu ne interesează libertatea
Da,nu ne interesează că statul este un stăpân care ne consideră slugi
Da,ne-am săturat de Europa fiindcă ne umileşte şi ne discriminează.
Da,nu ne interesează pe cine votăm că este tot aia:nu se rezolvă nimic
Noi nu vrem decât să trăim bine sau prost,nu ne interesează cum.
Ce să facem şi noi dacă nici nevoile primare nu sunt asigurate?
Ce să facem şi noi dacă suntem atât de săraci?
Suntem prea comunişti şi ortodocşi şi nouă ne este de ajuns.Asta e!
:)
Domnule Liviu Cangeopol, aici pe Contributors nu obișnuim să ne gratulăm cu ”duduiță culturală”. Dacă articolul la care faceți referire v-a produs vreun disconfort sau dacă aveți altă opinie, puteti scrie un comentariu. Dacă vi se pare sub demnitatea dvs. să scrieți un comentariu sub cele scrise de o duduiță, puteți produce un articol care să contrazică cele spuse de duduiță. În orice caz, v-aș ruga să nu împuțiți atmosfera și pe Contributors, e destul de împuțită în rest.
Oricum, cred că ultima dată cînd am auzit ceva asemănător a fost acum vreo 20 de ani, cînd am scris despre Fănuș Neagu în România literară. Să mă bucur că n-am îmbătrînit sau să mă întristez că nici timpul, nici exilul nu vindecă machismele dîmbovițene?
Subscriu.
subscriu. Mai cu seama ca e o recidiva dupa povestea cu „cucoana pipaita de Trump desi ea nu prea voia” din articolul precedent. Pe urma mesajul articolului „mai bine revolutie decat democratie” e in cel mai bun caz pueril desi probabil ca lui Castro i-ar fi placut. In fine, venind vorba de derapajul trumpist, cei care au scris articole pro Trump ar trebui ca dupa numirea unui pro-Putin la externe sa planteze nu un pom ci o padure. In care sa se ascunda.
Să luăm exemplu de la frumos progresista Canadă, unde, acum o lună, un profesor de liceu a fost dat afară fiindcă și-a exprimat o opinie incorectă
http://news.nationalpost.com/full-comment/christie-blatchford-b-c-teacher-fired-for-having-the-wrong-opinion
și să solicităm să i se ia dreptul de semnătură pe contributors.ro dlui Cangeopol, ale cărui abateri repetate de la corectitudinea politică au fost incomparabil mai grave în ciuda atenționărilor cititorilor vigilenți și bine orientați politic. Bine orientați fiindcă aceștia se informează exclusiv din mainstream media și nu dau crezare oricăror fake news stories ventilate de site-uri obscure.
De asemenea, cred că un grup de oengiști proactivi, cu advanced PC & internet skills (Google, Word, Excell, Power Point, facebook, twitter) ar trebui să facă investigații, să afle cine e patronul dlui Cangeopol și să îi facă o reclamație scrisă, somîndu-l pe patron fie să îl dea afară imediat, fie să facă față avocaților noștri în justiție dacă nu înțelege să devină cooperant. Dacă locuiește în chirie, poate reușim să-l convingem pe proprietar să-l evacueze.
Da’ pînă cînd?
Să luăm atitudine!
P.S.
Uite cum gîndesc și reacționează niște democrați autentici în fața bigotismului, obscurantismului, machismului ș.c.l.:
http://40.media.tumblr.com/5b5ed334c5da4983ae2b35a16725e121/tumblr_nmrshhBSHb1r7p8tto1_500.jpg
În cazuri din astea, soluția e cea promovată intens de Sir Freddie Laker, ”mentorul” lui Richard Branson la capitolul aviație: sue the bastards! :P
Stimata Luminita Marcu, de ce considerati apelativul „duduita” un atac la persoana sau la categorie? Nu stiu daca sinteti domnisoara sau doamna, de aceea acest neutru convenabil si anonim, in care va place sa vedeti eroarea machismului dimbovitean. Exceptind derapajul trumpist, analiza dvs mi-a cazut cu tronc, desi a fost adusa in discutie fringhia cu care ne spinzuram singuri. Sinteti prea sensibila la megalomanie. Recomand distanta de sine. Luciditate. Profesionalism. Iar daca acestea nu sint suficiente, va rog sa ma iertati.
O să fiu avocatul diavolului: ”duduiță” presupune o anumită condescendență, e firesc să deranjeze. Eu când vreau să fiu condescendent cu o persoană, mă adresez cu ”stimate domn / stimată doamnă” :P
Dar asta nu înseamnă să susțin că e o adresare plină de considerație. La fel și ”duduiță”, am văzut femei bătrâne care se adresau astfel unora mai tinere, deci nu e machism, dar e tot condescendență. A trata condescendent interlocutorul nu presupune o discuție de la egal la egal (asta din categoria: iarna nu-i ca vara).
plantarea unui pom,- nu se merita, ma taxeaza primaria si mi-l nationalizeaza apoi il privatizeaza la nemti
povățuirea unui copil,- abia am timp pentru al meu la cat ii suceste scoala si TVul si internetul mintile.
dereticarea casei unui bolnav- a mea , am si eu boli.
, ajutorul unui bătrîn să treacă strada. – e problema lui si poate a fost tortionar sau e tata lui X. Poate e libertarian si a ales sa nu-si faca copii ca sa salveze planeta, poate e din ala, curcubeu…. Pe mine cine ma va ajuta la batranete , capsunarii ?
Dom’le , daca-mi expui credibil un singur argument pentru care as avea vreun motiv rezonabil sa fac vreo fapta „buna” pentru un strain sau pentru comunitate , plantez 100 de pomi si fac 100 de ore voluntariat la bosorogi si la plozii altora . Cu dovezi . Iti spun de pe-acuma: nu e sarcina mea comunitatea , e sarcina alora pe care-i platesc si care se-nghesuie la slujba respectiva.
Dom’le, n-ai inteles nimic. Incerc sa-ti explic mai cu incetul: autorul a zis ca daca vrei sa scrii o analiza (ca si asa suntem o natiune de analisti si de datatori cu parerea), ar trebui sa o poti face doar dupa ce indeplinesti niste conditii. A fost o „intepatura”, adica o ironie la adresa teoreticienilor de terasa, care in practica dau cu batul in balta.
In rest, sunt de acord cu tine: nu esti obligat sa faci nimic. Nici eu nu eram obligat sa-ti deslusesc, dar astazi am o dispozitie pozitiva si sunt inclinat spre ajutorarea semenilor. :)
Din nou un articol excelent. :)