Țara hoților?

Filosof cu o influență incontestabilă asupra vieții intelectuale din Franța Regelui Soare, La Mothe Le Vayer menționează într-una dintre operele sale un exemplu cel puțin frapant, dacă nu de-a dreptul scandalos: în “țara hoților”, ale cărei coordinate geografice rămân vagi, faptul de a fi avut rude spânzurate pentru furt este o onoare atât de mare, încât cei care nu se pot lăuda cu o astfel de ascendență se simt dezonorați[1]. Recurgând la acest exemplu, scriitorul francez nu pledează pentru furt, ci își invită cititorii la un simplu experiment mintal menit să le permită să iasă, măcar pentru o clipă, din reperele de gândire cu care sunt obișnuiți.

Fără îndoială, e puțin probabil ca vreunul dintre guvernanții noștri de azi să fi citit și să se fi inspirat din rândurile pe care La Mothe Le Vayer le scria acum aproape 400 de ani. Totuși, comportamentul lor din ultimele zile ne poate face să credem ca programul lor de guvernare constă, de fapt, în punerea meticuloasă în practică a exemplului autorului francez. Mai mult decât de furtul în sine, guvernanții din România zilelor noastre par preocupați de aplicarea logicii care se află în spatele exemplului citat mai sus: o logică în contradicție cu preceptul de bază al unui Stat bine ordonat, conform căruia fiecare trebuie răsplătit în funcție de calitățile pe care le are și de serviciile pe care i le-a adus sau i le poate aduce comunității în care trăieşte. Prin inadecvarea dintre, pe de o parte, funcția pe care o ocupă, iar pe de altă parte, pregătirea și experiențele lor anterioare, cel puțin unii dintre miniștrii din actualul cabinet contrazic acest precept. Cazurile sunt numeroase și au fost îndelung comentate în presă. Mergând mai departe, guvernanții par să extindă această logică a formelor fără fond și la acțiunile și discursul lor public. De exemplu, răspunsul lor la protestele masive împotriva recentei ordonanțe de urgență demonstrează o logică opusă celei care trebuie să stea la baza unei polemici ai cărei participanți vizează obținerea unui rezultat satisfăcător pentru ambele părți. Ignorarea criticilor, punerea lor pe seama dezinformării sau jignirile adresate celor care le formulează arată lipsa de interes pentru ajungerea la un consens. La adăpostul unor afirmații ipocrite referitoare, de exemplu, la grija pentru siguranța protestatarilor din Piața Victoriei, guvernul adoptă o poziție de forță și refuză orice fel de dialog. În aceste sens, răspunsul “Altă întrebare?” a devenit celebru.

Dacă l-ar fi citit cu atenție pe filosoful francez din al cărui experiment mintal pare că se inspiră, guvernul ar fi descoperit că exemplul “țării hoților” nu este decât reversul medaliei sau unul dintre polii gândirii sale. Pe lângă “țara hoților”, filosoful menționează o altă țară, situată în Austria de astăzi, în care hoția este considerată o acuzație atât de gravă, încât cei care sunt suspectați de ea sunt întâi pedepsiți și doar apoi judecați și, eventual, reabilitați[2]. Citând aceste exemple paradoxale, La Mothe Le Vayer nu pledează nici pentru hoți, nici pentru pedepsirea lor dură pe baza unor simple suspiciuni, ci pentru o lume condusă după o logică conform căreia fiecare primește ceea ce merită.

[2] La Mothe Le Vayer, Lettre XXXVI. Contre le Larcin, Œuvres, op. cit., VI/I, p. 324-325.