Într-o țară în care puterea își agresează cetățenii, organizațiile publice politizate pe cele nepolitizate, presa de propagandă ocupă cam tot spațiul public și speculează orice ca să producă știri false utile stăpânilor, rețelele politizate din instituții se sabotează reciproc fâcându-le irespirabile, iar la scară de microgrup și individuală oamenii se baricadează în cetăți ale interesului egoist pentru o minimă siguranță materială și psihologică, domnul Adrian Albu a dat cât a trăit liantul necesar vieții suportabile, unitatea în jurul adevărului.
Într-o populație de oameni bolnavi de mândrie în care a vorbi e mai degrabă semn al puterii, după chipul și asemănarea celor care interpretează, decât purtător al adevărului și mijloc pentru buna făptuire, unitatea nu se putea da prin cuvinte. De aceea făcea și nu prea vorbea. Adevărul făcând, adevărul ajutând, adevărul prin exigența unor standarde impuse mai întâi sie însuși și abia apoi ceilorlalți. Un adevăr al refuzului mediocrității.
Ce fel de adevăr e acesta pe care îl pricepe oricine, care nu are nevoie de teoretizări, care nu se scrie în tratate nesfârșite științifice sau filosofice, pe care îl pot avea și muții, și orbii, și pe care atunci când îl are un om cu putere managerială schimbă felul de a se face lucrurile fără nici un fel de plan anterior personal de a restructura, de a referoma, fără vreun manifest, doar prin manifestare ? Este adevărul evanghelic, adevărul Cuvântului întrupat.
Un adevăr pe care îl primim și îl dăm mai departe oricui e deschis să îl ia, oricui stă în faptul de a fi deschis, un adevăr cu care nu ne putem împături în opere ca să fim aplaudați, glosați, studiați în catedre, citați, dar pe solul căruia crește orice operă, că știe autorul sau că nu știe.
Un adevăr exprimabil în limbajul comun, cel atât de disprețuit de unii oameni de ștință și filozofi, acel limbaj zis “naiv” care „trebuie” mereu tradus în limbajul tehnic al științelor pretins superioare epistemic pentru a putea să înțelegem “adevărul” despre lume și oameni. În toate peșterile cunoașterii umane în care multor oameni din lumea academică le place să viețuiască în jurul focului domnul Adrian Albu venea cu bun simț și aducea un pic de lumină rezolvând consecințele disfuncționalităților generate în mod necesar de depărtarea oamenilor de viața virtuoasă, de trăirea lor în adevărul faptelor.
Când vrei să instrumentalizezi memoria unei astfel de persoane în interesul acaparării redutelor instituționale ale libertății de gândire și acțiune în mod necesar obții contrariul. Nu poți ispiti pe Hristos, nu-l poți manipula. Vei vedea cum oameni certați se împacă apărând și mărturisind binele, episcopi cum slujesc la punerea sa în mormânt, flacăra adevărului Celui pe care l-a urmat strălucind. Pentru că toți, credem, sau nu credem, cât și cum putem fiecare, suntem constituiți, structurați întru acest mod de a fi, îl recunoaștem fără nici o explicație, ne-am dori să îl urmăm, îl apărăm atunci când se manifestă evident, îl mărturisim.
Dumnezeu să îl odihnească.
Legenda foto: marea la 2 mai, satul natal al domnului Adrian Albu, 19 ianuarie 2019.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 