Am trecut de jumătatea celui de-al doilea mandat al lui José Manuel Barroso în fruntea Comisiei Europene şi iată că numele posibililor săi succesori sunt din ce în ce mai des evocate, devenind mărul discordiei politice la nivel european. Pe de altă parte, schimbările aduse de Tratatul de la Lisabona pun bazele unei competiţii unice: pentru întâia oară partidele politice europene vor propune un candidat pentru postul de Preşedinte al Comisiei .
Proaspăt întorși din vacanța de vară, liderii politici europeni au început ceea ce va deveni, probabil, principala competiție politică a următorilor doi ani: alegerea celui sau celei care va deține funcția politică cea mai importantă la nivel european, cea de președinte al Comisiei.
Deşi se zvonea despre ea că și-ar dori acest post, Viviane Reding, a surprins pe toată lumea afirmând, la începutul lunii, că îşi doreşte un al treilea mandat pentru Barroso deoarece „avem nevoie de continuitate şi stabilitate”. Cu toate acestea, șansele ca acest lucru să se întâmple sunt slabe. Nu pentru că numărul de mandate pe care le poate deține cineva ca președinte al Comisiei ar fi limitat, ci pentru că practica este de a avea maxim două mandate. Dacă ar primi un al treilea mandat, Barroso l-ar întrece şi pe cel mai longeviv președinte al Comisiei, francezul Jaques Delors. Mai mult decât atât, toate semnele indică că acesta vizează o reîntoarcere în țara sa natală, Portugalia, pentru a ocupa postul de președinte.
Printre numele vehiculate deocamdată se numără premierul polonez Donald Tusk (PPE), cât şi actualul Preşedinte al Parlamentului, Martin Schulz (PES). Totuşi, zarurile nu sunt încă aruncate. Nu trebuie uitat faptul că aceste poziţii se vor schimba în acelaşi timp cu Preşedintele Consiliului European şi cu Înalt Reprezentantul / Vice-președinte al Comisiei pentru Politcă Externă, ceea ce ar putea influenţa negocierile inter-partizane din spatele scenei.
Procedura de desemnare a candidaţilor este una complexă şi parţial improvizată. De jure, Conform Tratatului de la Lisabona, rolul hotărâtor în alegerea Președintelui Comisiei îl are Consiliul European, care propune (hotărând cu o majoritate calificată) un candidat la funcția de președinte al Comisiei. Acest candidat trebuie apoi aprobat de majoritatea deputaților europeni. Această procedură explică de ce, în trecut, o personalitate cu opinii consensuale şi moderate, precum Barroso, a fost preferat unor personalități cu opinii mult mai radicale, precum Verhofstadt. De facto, la fel ca de alte dăți, Parlamentul European este hotărât să împingă, prin practică, litera și spiritul Tratatului cât mai departe pe drumul integrării europene, implementând modelul parlamentar național la scară europeană. Deja, în cadrul ultimului vot pentru Barroso a existat o diviziune pe linie politică clară: 382 de voturi pentru şi 219 împotrivă.
Partidele politice europene se prevalează, de fapt, de una dintre inovaţiile Tratatului de la Lisabona, conform căreia Consiliul trebuie să facă propunerea de candidat ținând cont de rezultatul alegerilor europene. Pentru a-și maximiza influența, acestea, în frunte cu cele de la stânga spectrului politic, au decis să ia inițiativa, stabilind că vor desemna candidați pentru acest post mult râvnit. Desigur, Consiliul nu este obligat formal să ia în considerare aceste candidaturi, însă va fi greu să ignore propunerile aleșilor europeni.
Frustrați de rezultatul slab de la alegerile europene din 2009 şi de realegerea lui Barroso, socialiștii europeni sunt cei care au avansat cel mai mult în această direcție. Ei au stabilit chiar alegeri primare în interiorul partidului pentru desemnarea candidatului agreat de partid. Acestea vor avea loc în ianuarie 2014 şi vor fi organizate de partidele şi organizațiile membre, conform rezoluției adoptate de Consiliul Partidului Socialist European pe 24 noiembrie 2011. Partidul Popular European, precum şi Liberal-Democraţii Europeni sunt oarecum în urmă, aceştia urmând să decidă în următoarele luni procedura de alegere a unui candidat.
Comisia europeană s-a alăturat Parlamentului în susţinerea acestei noi practici, Barroso invitând în discursul său asupra stării Uniunii partidele europene să numească candidaţi. Opinia publică pare să fie şi ea favorabilă acestei proceduri: conform ultimului Eurobarometru, 54% dintre cetăţenii europeni şi 59% dintre români declară că prezentarea unui candidat pentru postul de preşedinte de către principalele alianţe politice europene, pe baza unui program comun, i-ar încuraja să meargă să voteze la alegerile europene.
Pe scurt: o procedură neobişnuită pentru timpuri neobişnuite. Oricine va fi noul Preşedinte al Comisiei, mandatul său nu va fi unul banal. Dimpotrivă, va marca un punct de turnură fie în declinul, fie în întărirea integrării europene. Şefii de stat, partidele europene, dar şi cetăţenii care trebuie să se prezinte la vot împart o responsabilitate specială pentru alegerea unei persoane capabile să ne îndrume spre depăşirea crizei actuale.
Nota: Opiniile exprimate in acest articol sunt strict personale si nu antreneaza in vreun fel responsabilitatea institutiei pentru care lucrez.
Articol aparut pe Europuls
Europuls este o organizaţie non-guvernmentală formată din tineri români experţi în afaceri europene. Scopurile ei sunt îmbunătăţirea cunoştinţelor românilor despre Uniunea Europeană şi încurajarea unei mai bune comunicări despre România la nivel european prin schimburi de idei şi a celor mai bune practici. Europuls publică articole şi analize pe site-ul www.europuls.ro, organizează dezbateri, seminarii şi conferinţe.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Democratia uniunii = democratie de tip sovietic, in care liderul executivului nu este ales, ci desemnat in urma unor negocieri oculte intre sefii republicilor. Precedentul nano-dictator a fost CANDIDATUL UNIC al structurilor si partidelor integriste, ulterior prezentat Parlamentului nu pentru a fi ales, ci botezat ‘democratic’. O formalitate, NU o procedura democratica. Comisia, adica executivul european, NU reprezinta vreun curent politic, vreun partid sau vreo alianta de partide, nu angajeaza vreo partida si nici un program guvernamental cu coloratura politica, ci desfasoara politica pretins apolitica a Partidului-Stat compus din cei 27.000 de de eurocrati din Comisie [functionari intangibili care nu se schimba odata cu componenta acesteia la varf]. Rog cititorii inteligenti ai contributors sa aprofundeze conceptul de „centralism democratic” si, eventual, sa compare experimentele totalitariste istorice cu cel actual dpdv al organizarii institutiilor supra-statale.
UE NU este o federatie si nici NU tinde catre o uniune federativa. Actuala UE, sub tratatul de la Maastricht si urmatoarele, functioneaza ca un hibrid etatist, o entitate non-statala, fara personalitate juridica dedfinitivata, cu competente largi in domenii rezervate traditional parlamentelor dar lipsita de functiile statului federativ -apararea cetatenilor/teritoriului si reprezentarea externa; o Centrala birocratica nealeasa, cu o pronuntata agenda anti-natiune, anti-democratie, totalmente iresponsabila politic si penal, conduce destinele a 500 de milioane de locuitori care nu se pot defini ca cetateni din moment ce drepturile lor politice au fost anulate la scara continentala -dreptul de vot redus substantial [alegerile europene nu se concretizeaza politic intr’un guvern, deci votul este inutil], dreptul de a fi ales intr’o functie de decizie – desfiintat [toate fuctiile decizionale in Aparat sint numite, iar parlamentarii nu au atributii legislative], dreptul de a fi consultat prin plebiscit paneuropean pe chestiuni constitutionale: niciodata luat in seama de catre eurocrati, in timp ce in statele membre a fost pe rind eliminat din prevedrile Constitutiilor proprii [netezind astfel drumul spre dictatura soft].
Deci acest subiect de presa -alegerea sefului comisarilor- nu este deschis cetatenilor europeni, pentru ei ratiunile desemnarii unui individ pentru un post important raman in umbra. De altfel, se pare ca unul dintre criteriile eligibilitatii din culise este tocmai capacitatea politrucului de a disimula, de a oculta sau macar atrofia convingerile sale politice. Omul fara insusiri, opac, anost, insipid, are, in acest regim al corectitudinii [citeste: nivelarii] politice, cele mai mari sanse de a fi „ales” in inaltele functii ale hibridului institutional.
Nuke ,ai zis ,dezvolta.