Rezultatele primului tur ne arată că Rassemblement Național (RN) a progresat din 2022 de la 18% la 33%, câștigând astfel primul tur împotriva Nouveau Front Populaire (28% față de 25% la ultimele alegeri) și a majorității prezidențiale macroniste Ensemble (20% față de 26% în 2022). Sistemul majoritar în două tururi și harta electorală actuală anunță o amplificare a victoriei RN, proiecțiile mergând de la 230 la 300 de deputați, deci ipoteza unei majorități absolute nu este exclusă.
Dacă vrem să înțelegem semnificația primului tur al legislativelor din Franța și să anticipăm ce se poate întâmpla, trebuie să ne întoarcem o clipă la momentul de grație al lui Emmanuel Macron, actualul președinte. În 2017 Macron, 39 de ani, cu un partid nou, dezvoltat pe internet și cu o relativ restrânsă experiență politică, producea senzație reușind să câștige alegerile prezidențiale. Susținut de oameni de la centru-stânga și centru-dreapta, nu era un candidat centrist clasic. Mai degrabă a promovat un populism centrist, unii au vorbit chiar de un extrem-centru. Macron a plecat de la degradarea încrederii în partidele tradiționale și în elita politică în general. În sensul acesta discursul său era unul populist. Nu același lucru se putea spune despre politicile promovate. Dar macronismul s-a bazat în primul rând pe iluzia unei schimbări radicale.
În 2017 adversarii lui Macron erau doi candidați populiști, Marine Le Pen și Jean Luc Mélenchon, plus candidatul de centru-dreapta F. Fillon care propunea un program de restrângere a cheltuielilor sociale și scăderea semnificativă a numărului de funcționari. Nu a câștigat un candidatul anti-populist (la nivelul discursului economic), ci cel mai puțin populist dintre ceilalți trei.
La guvernare Macron a urmat politici economice foarte apropiate de cele ale dreptei, compensând asta cu progresismul cultural. A guvernat economic cu oameni care veneau din partidul de centru-dreapta Les Républicains, care astfel la nivelul principalilor lideri a fost rupt în două între cei care plecau la Macron și cei care stăteau în opoziție.
În aceste condiții opoziția față de centrul macronist nu putea veni decât de la extremele spectrului partizan. Politica franceză respiră democratic numai prin alternanțe și încă din 2017 s-a spus că alternanța nu va mai putea să se facă decât prin extreme.
Iar Le Pen și Mélenchon au fost într-un concurs de tipul: oglindă, oglinjoară, cine e mai populist din țară? În 2022 Marine Le Pen s-a califica în turul doi al prezidențialelor luând peste 40%. Deși a pierdut clar în fața lui Macron, era o victorie în fața stângii extreme reprezentată de Mélenchon. Acesta a încercat să compenseze înfrângerea sa prin radicalismul trupelor prezente în Asemblée Nationale, camera decizională a parlamentului francez. Tipul de comportament al parlamentarilor La France Insoumise (LFI, partidul lui Mélenchon) a ajutat însă decisiv RN-ul Marinei Le Pen să pară un partid mai respectabil, care joacă jocul instituțiilor, în contrast cu extrema stângă.
Numai așa înțelegem ce s-a întâmplat pe 30 iunie: francezii, convocați în alegeri anticipate de Macron, aveau de ales nu între putere și opoziție, puterea macronistă era deja sancționată la europene și nu-și putea reveni, ci între cele două extreme. Ambele extreme fiind însă aliate cu părți mai moderate ale stângii, respectiv ale dreptei. Dar LFI, dominant în Nouveau Front Populaire, dăduse mult mai recent, mai ales după atacul Hamas din 7 octombrie 2023, semne de extremism, pe când extrema dreaptă face de ani buni eforturi de respectabilizare.
Francezii au dorit deci să dea o palmă elitei politice, nu o puteau face decât alegând una dintre extreme, și au ales-o pe cea mai puțin extremistă.
Turul al doilea va confirma primul tur? Sondajele spun că da, fără însă neapărat a da o majoritate absolută RN-ului, care ar avea nevoie de 289 de locuri. Stânga se unise din primul tur și nu mai are rezerve de vot, centrul e la putere și majoritatea vrea să-l sancționeze pe Macron. La dreapta mai exuistă 10% care se vor duce majoritar spre RN. În plus, retorica «frontului împotriva extremei drepte», care a funcționat acum doi ani la prezidențiale, deja nu a mai fost eficientă la legislative. Atunci RN-ul a câștigat în majoritatea locurilor în care a întâlnit un candidat LFI. În plus, sistemul cu circumscripții uninominale face ca sondajele să fie înșelătoare: stânga are un electorat concentrat în câteva fief-uri, mai ales în aglomerări urbane, pe când RN-ul e distribuit pe întreaga hartă electorală. Atunci când avea 15-20% acesta era un mare handicap, pentru că nu reușea să câștige decât câteva circumscripții, acum are din primul tur în jur de 40% în destule circumscripții încât să fie destul de sigur că va avea cel puțin 250 de deputați (inclusiv cei aleși din primul tur, deja 39).
RN-ul condus acum de Jordan Bardella (28 de ani, născut în 1995) va câștiga clar și al doilea tur, iar asta deschide trei ipoteze. Prima este o majoritate absolută RN sau RN plus câțiva deputați care vin de la dreapta. Atunci Bardella e greu de crezut că poate refuza să fie prim-ministru. Când președintele Macron a luat decizia de a organiza alegeri anticipate chiar după victoria listei Bardella la alegerile europene, nu putea să nu știe că acesta era un scenariu cel puțin posibil, dacă nu chiar probabil. Președintele știe însă două lucruri. Primul este că RN-ul va avea o mare dificultate internă de a alege calea de urmat atât la nivelul politicilor economice și sociale, cât și la cel al atitudinii față de UE sau războiul din Ucraina. Cu alte cuvinte are toate șansele să-și arate repede conflictele interne, pe lângă o mass-media care va fi foarte ostilă și limitele pe care orice partid le are când guvernează pentru prima dată. Al doilea lucru e legat de capacitatea președintelui de a avea o influență politică și publică. Toate coabitările precedente s-au terminat cu un șef de stat mai popular decât la începutul coabitării.
Acest prim scenariu numai în mod înșelător validează ipoteza că « extrema dreaptă este la porțile puterii ». Trebuie adăugat: porțile puterii parlamentare și guvernamentale într-o republică în care președintele poate deveni principalul opozant și principala contra-putere la guvernare. În plus, numărul contra-puterilor este foarte important: Consiliul Constituțional, Consiliul de Stat și toată puterea judecătorească dominată de sindicate ale magistraților apropiate stângii. Apoi o societate civilă și o stradă a cărei influență e istoric mai importantă în Franța decât în orice altă țară. Ca să nu mai vorbim de nivelul instituțional european, în condițiile în care Franța e pe lista țărilor cu deficit excesiv. Cu alte cuvinte, RN, ca orice alt partid populist, va avea mari dificultăți la guvernare. Știe asta, așa că scenariul în care va fi forțat să guverneze chiar de eventuala câștigare a unei majorități nu este cel mai bun scenariu pentru ei. Comparația cu Italia lui Meloni nu funcționează aici pentru că este alt tip de regim.
Descrierea acestui prim scenariu ne spune ceva esențial despre scenariul al doilea: cel în care RN câștigă clar, dar nu are majoritate și nici nu vrea să guverneze. Deocamdată partidul rămâne controlat în mod informal de Marine Le Pen, care vrea să câștige prezidențialele. După o ipotetică guvernare RN de aproape trei ani în coabitare, șansele ei de a câștiga se vor diminua semnificativ în 2027. RN-ul va încerca deci să forțeze o demisie a președintelui Macron, dar nu poate face asta în mod eficient dacă acceptă din partea acestuia nominalizarea unui prim-ministru RN. Asta pentru că un comportament anti-instituțional ar mobiliza societatea care pariază acum pe imaginea mai moderată pe care partidul a reușit să o impună treptat.
Al treilea scenariu este acela al unei guvernări anti-RN. Matematic vorbind, chiar în cazul improbabil al unui scor slab al RN în turul doi, această guvernare nu e posibilă decât cu sprijin LFI, ceea ce face imposibilă o participare a dreptei și chiar a unei părți a centrului-dreapta care a făcut până acum parte din majoritatea macronistă, dar care vrea să aibă un viitor politic: fostul premier Eduard Philippe, actualii miniștrii Bruno Le Maire și Gerarld Darmanin etc. De unde invocarea unei soluții de guvern de tehnocrații până la următoarele alegeri anticipate, care nu pot avea loc decât peste un an. În acest an RN-ul se va consolida și probabil va avea o victorie și mai clară.
În loc să vânturăm pericole exagerate și să mobilizăm frici, criticabile pe fond și oricum ineficiente politic, mai bine să mergem pe cale înțelegerii mecanismelor care au dus Franța în situația actuală. Cu multe dileme și fără răspunsuri clare. Una din căi este să privim psihologia principalilor actori politici. Aici clivajul este între, pe de o parte, Marine Le Pen și Jean Luc Mélenchon, lideri care au adunat multe înfrângeri, multă frustrare, și care își acoperă prost tentațiile extremiste. Pe de altă parte, Emmanuel Macron, primul ministru Gabriel Attal (35 de ani, născut în 1989) sau Jordan Bardella, tineri gata să asume riscuri câteodată mai mari decât le-au evaluat.
Dacă pornim de la acesta perspectivă și contemplăm cele trei scenarii de mai sus, ne dăm seama că tema următoarelor săptămâni și luni va fi legată de capacitatea președintelui Macron de a rezista în funcție. Numai o coabitare îl poate treptat întări. În plus, poate slăbi RN-ul dacă-l atrage la guvernare și speră să provoace un conflict Bardella-Le Pen. Primul scenariu prezentat mai sus este cel în care RN-ul, mai ales Bardella, nu va refuza guvernarea. Dar partidul va fi rupt între tentația respectabilizării și atacul la instituția prezidențială pentru a forța o demisie a lui Macron. Președintele francez e probabil convins că va rezista cu succes și postura sa se va întări, chiar dacă nu poate participa la următoarele alegeri prezidențiale. Dar poate rămâne în jocul politic și chiar reveni la prezidențialele din 2032 când va avea doar 54 de ani. Așa înțelegem mai bine de ce Macron s-a grăbit să dizolve Asemblée Naționale: cu cât coabitarea durează mai mult, cu atât Marine Le Pen își scade șansele de a câștiga prezidențialele din 2027. O victorie ce părea aproape inevitabilă plecând de la evoluțiile electorale demonstrate de alegerile europene și confirmate acum de primul tur al legislativelor.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
De unde atata frica in fata alegatorului si a puterii sale de discernamant ? toti vorbesc de democratie.
Pentru ca in foarte multe situatiii, mai ales in ultimii ani, alegatorul majoritar a dovedit ca are discernamant ZERO! Ar trebui sa ne bucuram, ca specimene de felul acesta populeaza nu numai Romanica si tari din Africa si America de Sud, ci si tari cu indelungate traditii democratice precum GB, USA, Franta,…
Printre altele, democratia inseamna si responsabilitate, inclusiv atunci cand votezi. Deci daca te stii idiot, e bine sa nu mergi la vot, pentru ca poti genera mult rau impreuna cu cei ca tine! Viitorul va confirma ca democratia nu e in niciun caz facuta pentru ca prostii sa-si impuna vointa , pentru ca o intrega societate sa fie obligata sa suporte dictatura prostilor si a nemernicilor asupra celorlalti!
Deci dupa matale, tovarase @LS, alegatorul francez este un idiot care habar nu are ce voteaza. Poate au votat cei din Noua Caledonie si nu ne-am prins noi. De foarte multe ori, alegatorul nu este informat cu anii despre ce face clasa politica sau despre noile curente si ideologii politice, fie ele marxiste, de dreapta sau de stanga. Asta ar trebui sa fie responsabilitatea clasei politice si analistilor platiti gras de partide pentru a face propaganda. In schimb, alegatorul trebuie sa plateasca impozite si sa inghita toate mizeriile trambiatate de clasa politica. A, si mai trebuie sa voteze la 4 -5 ani o liota de politicieni care habar nu au cat costa o paine sau care sunt total rupti de realitatea sociala si care nu au nici un fel de contact cu alegatorul. Ce se intampla in Franta si in alte state reprezinta democratie pura. Gloata de politicieni macronieni a dat-o-n bara rau de tot, iar acum este penalizata. Ce este rau in asta? A pus „gasca macroniana” progresista altceva in loc? A venit cu alte solutii? Si-a modificat politicile si ideologiile? Nu. Dimpotriva, „Macronul” incepe sa faca si sa desfaca aliante care mai de care mai groaznice. Ca sa faci alianta cu partidul lui Melenchon, un comunist antisemit si xenofob cu acte in regula, inseamna sa distrugi natiunea franceza. Uite, dupa prestatia lamentabila a lui Biden din confruntarea cu Trump, democratii se gandesc sa-l retraga din cursa prezidentiala (unul din trei democrati doreste asta). In UE, dimpotriva, tendinta este catre instaurarea unui lider chiar si 50 de ani la putere, daca nu devine senil sau nu crapa pana atunci. Adica, dictatura mon cher! Ni se tot flutura prin fata ochilor retorica stabilitatii in vremuri „grele” ca fiind un argument „solid” pentru pastrarea in functii a unor politruci cu aere de dictatori in devenire (nu dau nume, ii stiti bine). Noroc cu alegatorul ala „idiot” care se incapataneaza sa voteze si sa-si aleaga liber viitorul, n’est-ce pas?.
Ce ar trebui sa intelegem prin extremism? Se pare ca niciunul dintre „extremistii” actuali nu vrea revolutie, razboi civil, abolirea proprietatii, crime politice sau genocid ori „trimiterea la canal” a clasei politice actuale, toti se incadreaza in limitele democratiei in sens larg, deci ar fi doar stanga si dreapta clasice din politica europeana. Sau orice parere care nu citeaza exact naratiunea oficiala a puterii de moment este „extremism”, cand de fapt exact asta este democratia. Ar fi bine ca orice argumentare sa fie precedata de definitii clare.
Sa va dau citeva exemple de extremism :
– Toate chetuielile noi vor fi suportate de 8% din populatie, identificata ca „bogata”
– Introducerea de transe de impozitare de 90%
– Imigratie fara limite pentru a schimba compozitia electoratului
– Creare de statut de „refugiat climatic” ceea ce deschide posibilitate de relocare in Franta pentru cca 500 milioane de persoane
Scopul este distrugerea natiunii franceze si crearea a … altceva.
„Națiunea franceză” nu este etnică, ci civică. Ea nu poate fi distrusă decât distrugând principiul ei fundamental, republican, anti-rasist, nicidecum prin „schimbarea compoziției electoratului”. Nimeni nu își propune „distrugerea națiunii franceze” decât în mințile alegătorilor RN și ale membrilor grupusculelor identitare, rasiste, anisemite, islamofobe și iliberale, adică în mințile exremiștilor de dreapta, care nu au o înțelegere republicană a națiunii, ci una rasială. Poziția lor este extremistă și, din păcate, o grămadă de români din Franța o adoptă.
„Ea nu poate fi distrusă decât distrugând principiul ei fundamental, republican, anti-rasist, nicidecum prin „schimbarea compoziției electoratului”.”
Păi cred că trebuie să fii orb ca să nu vezi că aproape toți imigranții africani și urmașii lor, majoritatea deja cetățeni, efectiv nu înțeleg acest principiu și mulți dintre ei chiar luptă împotriva lui. Rasismul anti-francez (poreclit de stânga extremă anti-colonialism) și antisemitismul maghrebienilor se manifestă cu violență de mai bine de 2 decenii in Franța, . Dar majoritatea imigranților rasisți și antisemiți preferă să acționeze politic impotriva Republicii, adică prin vot și manifestații. Așa se explică ascensiunea extraordinară a adevăraților extremiști antisemiți și iliberali – extrema stângă. Când ‘iliberalul’ Macron a amenințat cu expulzarea imigranților care comit infracțiuni, brusc rudele bieților traficanți și criminali au schimbat tabăra și și-au oferit votul antisemitului Melanchon, cu care au multe in comun. Incă o dată s-au remarcat prin atașamentul lor pur față de Republică, nu-i așa?
Daca ar exista un cititor generic de Contributors, care se informeaza doar de pe Contributors, acesta ar sti despre Marine Le Pen ca e o extremista de dreapta infricosatoare, dar nu ar avea nici un argument cu care sa justifice aceasta eticheta. Fiindca nu i s-a spus. Tot cu niste etichete s-ar referi si la Trump, si la Putin, si la Orban, si la Meloni, fiindca altceva nu stie despre ei.
Articolul de mai sus e exemplar ca distribuitor de etichete. Nici o informatie despre personaje, doar etichete, ca pe conservele de peste oceanic.
Daca faceti CTRL+F si cautati in acest text sirul de caractere „extrem”, il veti gasi de 14 ori.
„populis” apare de 7 ori.
„democrati” apare de 4 ori.
„centru” + „centri” apare de 10 ori.
„stang” apare de 7 ori.
„dreapta” apare de 8 ori.
Spune-i cititorului, cu fapte si dovezi verificabile, ca politrucul X foloseste armata ca sa extermine o intreaga populatie si nu mai e nevoie sa il etichetezi ca extremist, criminal de razboi etc. Cititorul isi va da singur seama. Spune-i ca politrucul Y a promis ca, daca va fi ales, va calca in picioare Constitutia tarii si se va comporta ca satrapii de pe vremuri. Cititorul generic va intelege ca politrucul e un psihopat periculos, adica un extremist.
Cum se face ca intr-o democratie avansata (pina in buza prapastiei) ca Franta exista partide extremiste? Nu era vorba ca democratia ne protejeaza de asa ceva? Dar chiar exista astfel de partide? E legal extremismul intr-o democratie? Iar daca sint ilegale unele partide, de ce nu sint interzise? Adevarul e ca toate partidele din Franta intrate in alegeri sint perfect legale, deci nu sint extremiste si cine spune altfel e un calomniator.
Au cistigat extremistii, ni se spune.
Adica nu mai are poporul totdeauna dreptate? Ori poporul are totdeauna dreptate doar cind ies invingatori din alegeri cei care trebuie sa iasa?
Pina la urma, cum e cu democratia asta? Nu era vorba ca ori avem democratie, ori avem dictatura si ca tertium non datur? Nu asa ni se spune la televizor de dimineata pina seara?
Si cum e cu etichetele de „extremist”, de „stinga”, de „dreapta”, de „centru”, de „populist” etc.? Unde sint gravate in piatra definitiile astea? Care este autoritatea care le emite? Si cu ce unitate de masura lucreaza autoritatea asta? – daca exista o astfel de autoritate. Ca, daca nu exista o standardizare in domeniu, inseamna ca fiecare poate sa eticheteze, diabolizeze si sa asasineze caractere dupa cum ii trazneste sau dupa cum e platit. Ceea ce, dupa cum vedem, se intimpla en gros.
Nici un analist politic de pe Contributors nu tine sa-si definească termenii asa cum se face în științele sociale. Ar trebuie sa existe un minim se criterii pe baza cărora sa fie definite stânga, dreapta, extrema stânga, extrema dreapta, fasciști, neomarxistii, etc. Din păcate avem o groaza de analiști politici care nu au curajul sa se ocupe de marasmul din tara noastră, dar dau certificate de buna sau rea purtare în alte tari cu un standard mai ridicat al vietii politice.
Sa ne reamintim, totusi. In 2017 intre primii patru candidati au fost diferente minime ! Macron a avut o sansa nesperata – in niste conditii particulare – si francezii au ales …raul cel mai mic. Adica cel desemnat asa de o presa franceza stangista. Acum lucrurile par a se fi schimbat -pentru francezi cel putin pentru ca presa noastra continua cu pericolul …extremei drepte !?
Cam asa au facutsi cu Meloni in Italia si uite …
Peisajul politic devine interesant, castigatoare fiind formatiunile care au mers pe o platforma anti-Macron. Faptul ca au primit voturi arata starea de spirit a electoratului in raport cu politicile publice din Franta.
Nu cred ca Le Pen reprezinta cine stie ce vector de schimbare, ea se va aseza cuminte la locul ei, asa cum a facut-o si doamna Meloni. Domnul Bardella trebuie sa confirme. Ceea ce este foarte interesant in retorica folosita este caracterizarea unei platforma fundamental gaullista ca fiind extremista. Interesanta evolutie in 50 de ani.
Ghiveciul de stanga de locul doi are mari probleme de omogenitate ideologica si politica. Dupa ce vor reusi sa se inteleaga intre ei si pe alte teme in afara de RN probabil ca vor avea un cuvant de spus. Pana atunci insa va mai curga apa pe Sena.
RN va guverna aproape sigur, indiferent daca obtine sau nu majoritatea, in masura in care va reusi sa primeasca sprijinul republicanilor traditionali. Si acestia au de platit niste polite lui Macron si din cate stiu, au dat cumva niste semnale timide.
Interesant de urmarit, va multumesc pentru analiza si va felicit pentru articol.
Cum să revină în 2032 actualul președinte?
S-a mai vehiculat (pe alt continent) teza cu creșterea speranței de viață care ar trebui să antreneze posibilitatea unui mandat cu nr. n (sau măcar modificarea duratei) tinzând eventual la infinit. N-a prins.
În plus, 《ni,ni》care se dorea dovadă de responsabilitate a fost golit de conținut prin generalizare politicianistă.
Și de ce-ar privi direct toate acestea alte țări? Ar fi util un text separat, de pildă cum tot ce se întâmplă în Hexagon se reflectă aici. Exemplu contestata lege a pensiilor.
Macron a distrus establishmentul politic francez, destrămând dreapta și stânga clasice și creând un bloc politic de „centru” care a dus la creșterea extremismului de dreapta și de stânga. În România același lucru au vrut să facă USR-PLUS semnalizând dreapta dar luând-o la stânga. În România cacealmaua centrist-progresista nu a reușit.
Mă înspăimânt de ce se poate întâmpla în Franța. O evoluție ca in Rusia este posibilă. Inclusiv o amenințare contra Europei că dacă nu acceptă suzeranitatea Franței le dă cu „atomicele” în cap. Macron, Le Pen și Melanchon sunt din teapa lui Hitler, Stalin, Putin.
Repetarea la nesfârșit a poveștii cu „extremismul” despre o formațiune politică votată de TREIZECI ȘI PATRU LA SUTĂ din eleenu face decât să ducă în derizoriu teza „extremismului”.