În curând, Parlamentul va vota – ”la pachet” – Legile Educației. Nimeni nu-și face vreo problemă legată de vot; Coaliția va funcționa ca o mașină de ridicat mâna (aflată la cheremul Președintelui, al Primului Ministru, al Președintelui PSD și a liderilor de grupuri parlamentare), opoziția (sau ceea ce – după dispariția opoziției – numim noi astfel) va încerca să facă puțin scandal pentru vizibilitate și lucrurile vor ține o zi atenția mediei pentru a cădea apoi în irelevanță. Dincolo de circul zilei în cauză, nu va fi prea mare agitație dintr-o rațiune simplă: Educația nu e pe lista domeniilor ”de infrastructură”, ”energii verzi” și smart city-uri în care se duc majoritatea investițiilor (”de la Guvern” și – mai ales – europene). Din păcate, ea e a cincea roată la cotiga ”sărăciei și durerilor” economiei noastre. Acest lucru s-a văzut bine în lunga epocă de lipsă a oricărui dialog și consultare publică pe tema Legilor în cauză. Rostul acestor legi nu e acela de-a rezolva ceva în învățământul românesc, ci cel de a încorona – cu ”tichie de mărgăritar” – ”programul România Educată”.
O vreme, Legile nu se vor aplica din cauza inexistenței ”normativelor metodologice auxiliare”, apoi se va descoperi că au lipsuri și articole ce se bat cap în cap, se vor crea ”comisii” (locale și naționale) de ”redactare a regulamentelor” și a altor acte care, și ele, se vor bate cap în cap. Va ploua cu noi formulare și raportări; se vor schimba antete, aceiași oameni vor fi investiți ”în funcții de conducere, de coordonare, de evaluare și de verificare” (redenumite mai savant), se vor face ședințe din ședințe, se vor adopta ”strategii pe termen mediu și lung”, se vor concepe ”cursuri și traininguri de formare” în noua legislație, proiecte ”de implementare” a ei, se vor face bani frumoși din ”consultanță” și tot felul de tabere – cu ”prieteni bine plasați” – se vor lupta pentru influență pe niște fărâme de PNRR. În 2024, ca să facă mai ușor de înghițit masa de noi formulare și reglementări și – evident – ca să sărbătorească anul electoral, diverși ”decidenți de la vârf” vor vorbi de ”necesitatea majorărilor salariale pentru profesori”. În 2025, implacabil, se va vorbi de ”austeritate”, iar profesorii, amenințați din toate părțile, vor trebui să se mulțumească cu faptul că nu se fac ”tăieri”. În rest, meditațiile vor merge înainte, la Bacalaureat ca la Baclaureat (înainte de Funeriu), clasa celor care câștigă peste 60.000 de euro anual va fi tot mai tentată să-și trimită copiii – de cât mai mici – la studii în străinătate, cei cu ”salariul minim pe economie” vor avea tot mai puțin interes pentru odraslele lor, care, de facto, vor înmulți abandonul școlar, iar de jure vor rămâne în niște statistici care vor justifica existența unor posturi, școli, universități, inspectorate și ”comisii centrale”. Diplomele interne vor ajunge să valoreze mai puțin decât hârtia pe care sunt imprimate, Chat GPT-ul va face norma ”lucrărilor științifice” nu doar pentru elevi / studenți ci și la gradele dascălilor și zeci de mii de ”ISI-uri” pe care nu le va citi nimeni se vor publica în ”reviste” de care nu a auzit nimeni. Cu puțin noroc, sau la ”rotativă”, sau după alegeri va reveni și domnul Cîmpeanu la Educație. Domnul Curaj și cei de la Institutul Național de Științe ale Educației vor rămâne, neschimbați, ”la locurili lor”.
E ceva ce nu știm din toate acestea?! În 34 de ani au funcționat vreodată lucrurile altfel? Nu ne e clar tiparul lor? Dacă am avea alte așteptări, cine ar fi vinovat? Cei care dau legi și fabrică ”regulamente” sau noi, cei care ne dorim schimbarea – în bine – a învățământului? Singura schimbare reală nu mai depinde în nici un fel de noi: poate fi o catastrofă, asemeni COVID-ului, o invenție, precum Chat GPT-ul ori cine știe ce întâmplare pe care ne e cu neputință să o anticipăm. Și totuși, e ceva ce ”ne aruncă în viitor”: întoarcerea acasă a unei generații de puști (și puștoaice – ca să fim corecți) ce au prins, din zbor, prin Occident sau prin America ”noi tehnici pedagogice” ”bazate pe interacțiunea – la nivel neuronal – a proceselor cognitive cu noile tehnologii IA”, care ne vor construi – ”în journal-uri cu factor de impact” – ”noii algoritmi ai învățării”. Poate că lucrul acesta nu ne sperie prea tare, căci poporul e ”tare de cerbice” și – în ciuda frumuseții graficelor din publicațiile de specialitate ale neuro-informaticienilor-psiho-pedagogi – va fi puțin ispitit să ia în considerare noul dresaj algoritmic. Nu va fi surprinzător să descoperim că, la acest nivel, vor intra în joc ”serviciile sociale”: altă specie de psihologi – ”ai traumelor” ne vor explica faptul că toți copiii (bine ar fi să se extindă și la dascăli) ”au nevoi speciale” și generoasa stângă sociologică ne va convinge (pe bază de statistici) că provin ”din medii defavorizate” (ceea ce, probabil – în viitor – va fi adevărat pentru majoritatea populației) și că se impune ”intervenția pe teren” cu sute de mii de ”consilieri” și ”lucrători” specializați. Școlile rurale vor dispărea unele după altele, precum flacăra lumânărilor în vânt, cei care ar fi trebuit să le fie elevi vor deveni niște ”oameni ai viitorului” animați doar de ”emoții” (cu cât mai tari, cu atât mai eficiente – cum spune ”legea pragurilor de sensibilitate”) și vor fi cu un pas înaintea congenerilor lor folosind maximal noile hieroglife ale emoji-urilor și logo-urilor și apelând exclusiv la ”funcțiile vocale” ale internetului. Dar nu e nimic grav în toate acestea! Cu puțin noroc, în 10 – 15 ani actuala generație de profesori ”va ieși din sistem” (nu se știe cum și unde, căci noțiunea de ”pensie” e greu imaginabilă în acel viitor) iar problemele lumii de atunci nu le poate prognoza nimeni. Sperăm cu toții ca Inteligența Artificială să rezolve ceea ce oamenii n-au putut (decât să încurce).
Din păcate – sau din fericire (cum vrem să privim) – viziunea radicală a tinerilor școliți în State va fi cea care va face legea, grea de consecințe, în învățământul nostru. Căci ea e ”paradigma cunoașterii”, altfel spus cadrul de înțelegere al lumii de azi, ce se deschide spre cea de mâine. La baza ei se află o concepție radical pozitivistă, care afirmă că singura cunoaștere adevărată e cea științifică, iar știința – la rândul ei – se bazează pe metode precise care permit formatarea exactă a datelor experienței. Acum, onest vorbind, nu altceva pretindea și ”materialismul dialectic și istoric”, numai că între timp am descoperit că acela era ”falș”, pentru că pornea de la ideologie, în vreme ce ”noua știință” debitată de universitățile americane e corectă, dat fiind că se întemeiază pe ”date cantitative”. Știința americană – cea din disciplinele umane – e, în esența ei, behavioristă. Adică acceptă onest că nu știe exact ce se petrece în mintea omului și, ca atare, se focalizează pe reacțiile lui (output-uri) la diverși stimuli (imput-uri). Cel mai eficient stimul e, cum o știm din toate reclamele, câștigul (mai ales cel care se cuantifică în cash value) și strălucirea lui – așa ne spune teoria economică liberală – acționează ca o ”mână nevăzută” ce conduce întreaga societate spre prosperitate. Ca atare, singura problemă e aceea de-a menține stimulul câștigului în actualitate și de a-l adapta la fiecare nivel al evoluției individuale și al structurii sociale. (De aceea nordul busolei prezentului e unul singur: creșterea productivității globale, ceea ce înseamnă ”performanțe în toate domeniile”.) O altă specie de psihologi – cognitiviștii – ne spun că, urmărind felul în care imput-ul se transformă în output, pe baza unor modele preluate din științele informației, putem pătrunde (puțin câte puțin) în ”cutia neagră” a minții omului și, acolo, putem face ”cablajele” necesare celor mai eficiente căi de metamorfozare a potențialului individului în câștig individual și social. ”Cablajele” acestea – descrise exact ca-n teoriile informației, prin algoritmi preciși – sunt ”noile metodologii” ce stau la baza ”pedagogiilor actuale”.
Două observații se impun vis-à-vis de acest mod de a înțelege funcționarea omului: primul – e universal. Ceea ce înseamnă că peste tot funcționează la fel. Într-o lume care – din fericire – a abandonat concepțiile rasiste (inclusiv pe cele legate de ”supremația civilizațională”), mintea și comportamentul omului sunt aceleași pretutindeni și răspund în aceeași logică aceluiași tip de stimuli. Asta vrea să spună că toate contextele locale și istorice – care, indiscutabil, crează amprente comportamentale – pot (și trebuie) să fie înlocuite cu o schemă eficientă de producere a câștigului ce se traduce, la scară largă, ca prosperitate. Așa cum bine știm, procesul acesta poartă numele de globalizare. Dovada cea mai bună a faptului că el funcționeză o reprezintă valurile de migranți care afectează toate meridianele planetei. Ce-i mișcă pe cei mai mulți dintre ei? Stimulul câștigului. Cu toții lasă în urmă nu doar așezările din care provin, ci milenii de pattern-uri comportamentale, care i-au orientat pe strămoșii lor, și vin în megalopolisuri integrate, pentru a profita – atât ca lucrători, cât și ca beneficiari – de prosperitatea care se concentrează în acestea și de serviciile, tot mai smart, care definesc pur și simplu existența umană a omului secolului XXI. În ciuda a ceea ce pare – pe fondul apocaliptic al mediei – oamenii aceștia nu sunt barbarii care vor să distrugă ”civilizația Europei creștine”, ci semeni ai noștri care aspiră la statutul de foederati ai imperiului prosperității. Poate că această psihologie (care se traduce într-o pedagogie socială) bazată pe reacții la stimuli și pe ”cablaje” neuronale ni se pare simplistă – și pavloviană în esența ei – dar marea ei miză e aceea a integrării a miliarde de oameni într-o societate a viitorului pentru care nu avem nici un reper în trecut.
A doua observație e aceea că între ”psihologia științifică” americană de azi și modalitățile tradiționale de concepere a ”omului lăuntric” (în speță a sufletului) – fie că vin din religie, fie din filosofie – nu e nici o legătură. În gândirea tradițională există întotdeauna o ”scară a sufletului” a cărei parcurgere marchează devenirea omului, ce culminează cu actualizarea ”luminilor rațiunii” (care sunt ”receptacolul” divinului din el). Logica acestei parcurgeri – ce presupunea reluarea, la scara individului, a întregii evoluții istorice a umanității distilată în cultură – definea formarea a ceea ce e comun (humanitas-ul) în fiecare om. Aceasta e forma educației cu care suntem obișnuiți de 2500 de ani. ”Adaptarea” (prin input – output și stabilizarea celor mai eficiente ”cablaje” neuronale) nu are nimic de a face cu acest traiect formativ menit a realiza, pas cu pas, umanul din om. Scopul ”noilor metodologii educaționale” nu e formarea omului ca om, ci integrarea lui – sub semnul eficienței (adică într-un timp cât mai scurt și cu costuri minime) – într-o economie productivă. Acest lucru nu înseamnă că formarea lăuntrică e contestată sau negată; nu, ea e trecută – pur și simplu – în domeniul lui privacy, al lucrurilor de natură personală pe care omul le face pentru sine și care nu au un impact economic și social direct. În domeniul public, adică în cel în care (mai ales cu ”noile media”) își duce aproape toată viața, el trebuie să se adapteze și să se apdateze în permanență noilor forme ale stimulilor câștigului și să-și ”modeleze” ”cablajele” interne celei mai eficiente căi de realizare a beneficiilor (individuale și sociale).
Toate acestea vor să spună că, de facto, ceea ce noi știam până acum despre educație a încetat să mai existe. Disciplinele clasice (de la matematică la geografie), cele umaniste în ansamblul lor (și în mod particular istoria), limbile civilizației (mai ales cele clasice) presupuneau desfășurarea unui parcurs lent, la capătul căruia copilul se maturiza dobândind o structură lăuntrică și ridicându-se la nivelul unei imagini a lumii pe care o edificaseră secole de cunoaștere. Ceea ce conteză acum e, dimpotrivă, plasticitatea adaptativă ce nu presupune nici o structură interioară (de factură rațională), ci – mai curând – reacții ”emoționale” capabile să constituie alte ”noduri și semne” ale ”algoritmilor neuronali”. Iar întreținerea acestor reacții ”emoționale” se face – cel mai eficient! – prin noile media (cu ”informația” lor redusă la ”funcția de impact” imediat) și prin divertismentul de masă (sub toate formele lui – de la sport, la tot soiul de ”festivaluri”). Școala așa cum o știm – și întregul proiect iluminist care o subîntinde – pur și simplu nu au eficiența necesară integrărilor la scară mare pe care le presupune lumea zilei de azi (și, mai ales, cea a zilei de mâine). Repet, asta nu înseamnă că ceea ce numim ”cultură” va dispărea – sub asaltul migranților și dizolvată în pop culture-ul mediei de masă – ci doar că se va personaliza tot mai mult, devenind un hobby pentru cei ce și-l pot permite și, instituțional, se va concentra în câteva institute de studii avansate, pe lângă mari universități dispuse să subvenționeze acest tip de cunoaștere ”inutilă” din punct de vedere economic și social.
Grație (supra)abundenței informaționale produsă de noile media ”sfera publică” a cunoașterii va fi alcătuită dintr-o sumedenie de credințe, din care fiecare își va alcătui – ca la un ”bufet suedez” – propria ”farfurie”, permanet reconfigurată și fără nici o restricție de coerență sau de completitudine. Temele dezbaterii publice le vor forma ”dramele” ce fac deliciul mediei, scandalurile din lumea VIP-urilor, blockbuster-ele, ”marile succese” muzicale, ”creatorii” de modă, influencerii, ”răsturnările de situație” tot mai frecvente pe ecrane, personajele histrionice ale politicii etc. Unificatorul lor comun va fi tentația – și deopotrivă, mărturia – succesului și posibilitatea (sau doar iluzia ei) de a găsi mereu căi mai eficiente (adică mai scurte și mai puțin costisitoare, inclusiv în termeni de timp) de a-l atinge. De când cu generalizarea telefoniei mobile smart lucrurile acestea au devenit universale și e greu de imaginat că noi – sau oricine altcineva (din specia ”nostalgicilor tradiției”) putem opri acest proces. Reacțiile la globalizare nu sunt dovada încetinirii acesteia, ci – dimpotrivă – a trecerii ei la nivel turbo. În definitiv, competiția dintre SUA și China nu e aceea dintre două modele culturale diferite, ci – mai curând – aceea dintre două strategii concurente (una bazată pe diversitate și concurență, cealaltă pe centralizare și pe control) de atingere a eficienței maxime a productivității. În fine, o ultimă observație legată de aceste lucruri: toată pedagogia pe care am schițat-o aici vizează adecvarea cât mai precisă a minții și a comportamentului uman la logica inteligenței artificiale în spiritul unui continuum al interacțiunii lor (având ca efect multiplicarea beneficiilor economice). Compatibilizarea celor două nu funcționează doar prin ”programarea” IA-ului să descrie cât mai fidel procesele neuronale, ci și prin permanenta adaptare a omului – prin utilizarea continuă – la funcțiile mașinii și la ”gândirea” încorporată în programele ei.
Repet, lucrurile acestea se petrec la o scară pe care noi – ca popor, ca Minister sau ca simpli indivizi – nu o putem influența în nici un fel și ele dislocă nu doar valurile de migranți ale lumii, ci și tot ceea ce noi am ținut ca sigur până acum, inclusiv ”educația clasică”. Asupra acestor lucruri s-ar fi cuvenit să mediteze – cu atenție, deopotrivă față de ce avem de păstrat din trecut, ca și față de viitorul în care ”ne integrăm” – cei care (se presupune că) hotărăsc treburile educației în România. E ceva de genul acesta în noile Legi? Eu n-am văzut. Așa cum se înfățișează, acestea sunt un soi de ”de toate pentru toți” obținut pe baza unei târguieli aprige între varii facțiuni și caste; o tentativă de-a mulțumi toți ”actorii” educației, dându-le – fiecăruia – impresia că are ceva de câștigat din viitoarea formulă legislativă. În loc de o direcție, care să angajeze pe un termen cât mai lung parcursul școlar al câtorva generații, ne-am trezit cu o încropeală ce adună o colecție de inițiative pioase care pun alături ”performanța” și ”egalitatea”, ”cultura generală” și ”specializarea”, ”cunoașterea teoretică” și ”pregătirea vocațională”. Nu e nimic surprinzător în faptul că, pentru toate acestea, se vor alcătui ”bareme” (și ”formulare de raportare”) cu ”itemi integratori” în care va intra totul, de-a valma – ca să fie mulțumite și ”colegiile centenare” / marile universități și școlile din orășele (foste) monoindustriale / universitățile de provincie. Morala: ne vom îngropa în ”performanțe” până la disoluția totală a ideii de școală în România.
În mod straniu, la baza atâtor ”inițiative” ”pe baze științifice” nu s-a aflat nici o clipă ideea de-a încerca să vedem – pe cazuri concrete – care e lumea (elevi / studenți și profesori) ce populează o școală / universitate, să înțelegem cum funcționează aceasta (și în părțile ei bune și cele mai puțin bune), care îi sunt problemele și cum putem să adunăm sute de întreprinderi (de familie, de clan, de orgoliu, de partid, sociale, instituționale) într-o mișcare comună, care să imprime o dinamică întregii societăți. Toate au rămas așa cum le știm, ceea ce – mai mult decât orice altceva – mărturisește neputința unei reforme adevărate a sistemului educațional. Aceiași oameni care, până la adoptarea noilor Legi, erau campionii vechii Legi (cu toate modificările ei), vor deveni partizanii necondiționați ai ”schimbării” și ne vor presa – la fel de autoritar – să umplem rubricile ”noilor formate” ale formularelor obligatorii cu ”noi și noi realizări”. Nepropunându-și să schimbe nimic, noile Legi vor caricaturiza și mai mult ceea ce-a mai rămas din educație, împingând – definitiv – în irelevanță ideea de școală prin înmulțirea exponențială a numărului celor care nu au nici un beneficiu de pe urma ei. Sigur, în ”minunata lume nouă” eșecul (majorității) e ”o mare oportunitate” (pentru unii): tocmai pornind de la aceste catastrofe în serie se vor scrie, pe bandă rulantă – și pe fonduri europene! – ”strategii de redresare”, ”măsuri de revitalizare”, ”studii de creștere a calității”, urmate de inevitabile ”traininguri”, ”conferințe” și ”volume de studii”. Ceea ce știm – în sfârșit, cu noile Legi știm, în mod clar – e faptul că niciuna din toate acestea nu-și propune să schimbe ceva. Ele nu sunt nimic altceva decât modalități prin care câțiva fac bani buni. Buni cu adevărat, pentru că dacă lumea o ia razna, e preferabil să fii ”asigurat”!
Și totuși, mai avem o șansă: logica input-ului și a output-ului și tentația câștigului nu presupun în mod necesar școala și posibilitățile ofertei ei. Tocmai cei mai reticenți la dresajul algoritmic din instituțiile de învățământ – cei ce le vor abandona primii – vor fi cei dintâi care vor deprinde cel mai entuziast ”mecanismele pieței” și binefacerile câștigului. Și, bineînțeles, vor fi obnubilați de ”succesele” obținute și vor deveni – cu cât mai inocent, cu atât mai bine – apostolii schemelor lor de realizare. E și aici un lucru asupra căruia s-ar cuveni să medităm: adaptarea e cu atât mai accesibilă, cu cât cel care-o încearcă e mai puțin evoluat. Pentru încă odată: cei din urmă vor fi cei dintâi. Rămâne o ultimă problemă, de ordin social, nu educativ: ce facem cu copiii până ce părinții lor sunt la lucru? În urmă cu câțiva ani aș fi spus că școala își mai are un rost măcar din această perspectivă și că viitorul ei e ceva între o instituție de supraveghere, una de asistență psihologică și una de asistență socială. Acum nu mai sunt atât de sigur; s-ar putea ca toate aceastea să fie făcute – mai eficient – prin intermediul a varii device-uri, care vor monitoriza ”în timp real” activitatea celor care nu vor mai urma nici o școală. Căci, am mai spus-o, în lumea device-urilor nu suntem niciodată singuri: totul, absolut totul din ceea ce facem pe ecrane e public. Și, la acest nivel, nu e decât o chestiune de timp nu până ce lucrurile vor fi reglementate, ci până când vor fi asignați, în mod ”personalizat”, pentru fiecare, stimulii câștigului. Delocalizarea și detemporalizarea vor face școala mult mai fluidă, la baza ei vor sta câțiva algoritmi care – pentru cei vechi – vor părea simple truisme ambalate într-un limbaj tehnic, dar care le vor oferi copiilor viitorului acea plasticitate necesară adaptării la orice.
De când cu mulțimea de obiecte ”inteligente” din jurul nostru, și chiar înaintea acestora – cu ceasurile electronice, s-a dus aproape în întregime o profesie foarte respectată pe vremuri: ceasornicarii. Au mai rămas câțiva, care se ocupă de ”piesele de colecție” ale câtorva fericiți care preferă să învârtă butonul ceasului de mână sau să asculte ”torsul pendulei” din salon. Cam la fel și scholar-șii de modă veche, cei care se vor ocupa (chiar în viitor) cu disciplina umanioarelor sau cu științele fundamentale. Ei vor fi un soi de ceasornicari ai inefabilului, inadaptații care – prin contrast – vor da măsura adaptării celorlalți. Iar școala, cartea, știința – în sensul lor comun – vor ajunge ce va vrea fiecare: funcționari, profesori, copii, părinți, media, etc. ”Fiecăruia după credința lui.”
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Școlile rurale vor dispare unele după altele
Nu stiu de ce se plange autorul. Poporul a votat 30% PSD, 25% PNL, deci care-i problema? Romanii nu vor Educatie, ei vor pensii speciale si asta voteaza, in speranta ca vor ajunge si ei sa le primeasca. Guvernarea e oglinda poporului. Nu poti sa ai popor corupt si guvernare cinstita. Daca vor dori Educatie (si un viitor pentru tara), romanii pot vota USR, singurul partid cinstit din Parlament.
Puteți să ne luminați și să ne povestiți un pic despre realizările miniștrilor USR în 2021?
Cand, cumetre, sa aiba realizari? Pai daca prin aranjamentele ,,celui mai mare calator al Romaniei” au fost exclusi de la guvernare si adusi psd-isti, adica tocmai cei impotriva carora votasera românii, cel putin cei din marile orase.
Astazi m-a oprit pe strada o doamna ; m-a intrebat daca primesc un pachet cu cite ceva de-ale gurii pentru parintii dumneaei decedati . I-am spus ca primesc intotdeauna cu bucurie numai si numai daca aflu si numele de botez ale celor raposati . Apoi avind drum in aceeasi directie am schimbat citeva cuvinte cale de vreo 15 minute cu citeva opriri . Am aflat ca este profesor de limba romana si bulversata de modul in care este organizat invatamintul public . Schimbarile dese si de neiteles plus inutilitatea pedagogica si birocratia la care sint supusi .Dupa infatisare si modul de exprimare nu cred ca avea mai mult de 55 de ani . Ce m-a uimit era faptul ca obserindu-mi disponibilitatea de a asculta m-a transformat in duhovnic . M-a incarcat cu toate nemultumirile profesionale acumulate . Uneori vorbea asa de repede ca nu isi gasea cuvintele . Ma intristeaza cind intilnesc astfel de oameni . As vrea sa pot sa ii ajut intr-un fel sau altul sa isi gaseasca linistea interioara dar nu am cum . Nu stiu cum . La despartire mi-a multumit . Si stiu ca nu pentru faptul ca am primit pachetul ci pentru ca pur si simplu am ascultat toate cele ce mi-a spus . Ascultare de care am inteles ca nu are parte in rindul celor ce ii sint ierarhic superiori . Nelinistea a cuprins poporul roman . Tulburare imi pare ca este ceea ce produc guvernantii .
Un articol (pentru mine) prea dens in infromatii dar si presupuneri dar care e normal sa fie asa, pentru ca este un strigat de disperare. Asa ca nu vreau decat sa felicit autorul si sa-i spun sa nu-si piarda speranta, chiar daca cele prezentate au foarte (sau prea) mari sanse sa se intample. Ceea ce din pacate nu am sesizat ca este luat in considerare – si cred ca pe buna dreptate, pentru ca nu am nici un fel de informatie in aceasta directie – este aportul parintilor, fie bun sau nu. In ziua in care fiul meu a mers prima data la gradinita am spus ca diferenta nu o va face (ca pe vremuri) scoala/institutia in care va invata, ci ceea ce il vom invata noi, acasa. De multe ori am fost tentat sa spun ca scoala e stricata de parinti mai mult dacat de guvern/politici. Vom vedea. Pana atunci, inca o data multumiri pentru articol
Sunt 100% de acord cu dumneavoastră.
Asta-i și concluzia mea – nu copiii sunt problema ci părinții
Este de dorit sa auziti despre invatatul acasa. Mai ales dupa trista experienta cu pandemia.
https://en.wikipedia.org/wiki/Homeschooling
Si cronologic vorbind, dupa eliminarea scolii de sub tutela preotilor care au avut contributia lor semnificativa.
Nu numai la alfabetizarea oamenilor simpli dar si la imbunatatirea sanatatii oamenilor cu spitale si asezaminte de refacere fizica si mentala.
Incercati sa faceti distinctia intre faptele bune si politicienii din fruntea cultelor religioase.
Felicitari!
Totusi, titlul cred ca trebuie modificat: „Cand nimeni nu mai stie ce este scoala (publica), ea nu mai e nimic…” Pierdere de timp pentru copii, de bani pentru parinti. De aici si o parte a abandonurilor multiple de la noi.
Corect și bine subliniat. Mulțumiri și bune urări dlui Maci
Un mai concis diagnostic al stării „învățământului superior” nu am găsit: îngroparea în „performanțe”!
Poate n-ar trebui să fim atât de pesimiști pe termen lung – au mai fost imperii care au vrut să dureze 1000 de ani și s-au prăbușit, cu mare cheltuială de sânge, e drept.
Poate și marota concurenței sălbatice care produce egalitate și all-over prosperity va cădea. Amputarea unei laturi a omului, mai precis exact a aceleia care-l face OM, în numele stomacului și genitaliilor, nu va produce fericire. Adularea vițelului de aur al finalității planificate, accelerarea timpului (pentru a-l pierde), normativizarea (cu corolarul ei: restrângerea libertăților) reprezintă o uriașă manifestare a pulsiunii de moarte. Cum ar zice unchiul lui Edward Bernays, inventatorul construirii consensului public (Bernays, nu unchiul).
La cca opt decenii de la abandonarea eugeniei și căderea nazismului, am ajuns exact acolo! Johann Chapoutot și-a dedicat întreaga lui carieră de până acum studierii nazismului și a ajuns la concluzia că el n-a murit, ci a rămas sub forma managementului performant și sub forma „cadrelor” dinamice, cel mai bine ilustrate de cazul generalului SS Reinhard Höhn, fondatorul școlii moderne de cadre din Germania. Cum ar zice un Dumnezeu al anglo-saxonilor, domină-l pe aproapele tău!
Dinastia Freud n-a murit. Fondatorul Netflix este nepotul lui Bernays.
Oare l-ați citit pe Freud? Mă îndoiesc. Iar dacă ați făcut-o, nu ați înțeles nimic. Iar faptul că nepotul lui B este fondatorul N nu are nicio legătură cu „dinastia Freud”, cu toate că vreți să pară că are. Un soi de să nu murim tăcând.
E foarte frumos ceea ce ziceți dumneavoastră acolo și mai ales plin de noblețe.
Necazul e că astfel de sisteme „generoase” funcționează doar prin jumulirea celor ce producem ca să ie ghituți cei ce preferă să greierească. Rezultatul final al așa ceva e undeva între Corea lui Kim Ir sen și România lui Pingelică. 🙄
La fraza cu meditatiile de … euro, as fi multumit daca toti profesorii onesti, cei „ghinionisti” sa isi fi declarat veniturile, i-ar atrage atentia cumva, oricum, celui dintai meditator al tarii, sa treaca pe la casieria ANAF, acum cand poate plati doar suma de baza (fara penalitati, dobanzi), retroactiv . Ar fi un indemn, si o recunoastere ca si-a insusit valorile sociale.
As fi incantat, daca si dl. Heius, cand se zborseste ca „pune tunurile”, „pune presiune”, … etc., l-ar declara pe Iohanis – contribuabiul neplatitor si ascunzator al bazelor de ipozitare si contributie (CAS si CASS) :
– persoana de neîncrederea a contribuabililor și
– persoana nonconformista fiscal,un exemplu rau de cetatean (si) roman .
Ar creste in ochii mei si m-ar face sa ma duc cantand (nu injurand) la ANAF, cand fac platile, iar I-ul contribuabil al tarii va deveni un model, un exemplu, un carmaci putand, da, cu moralitate, sa tune impotriva fenomenului, plagii, evaziuniii si a evazionistilor.
Nu știu de ce nu se înțelege că în Era Globalismului Informațional NU trebuie să mai existe învățământ „de Stat”. Cine vrea să învețe, învață, cine nu vrea, să facă ce vrea…
Orice lege s-ar face nu va rezolva nimic. Problema nu e legea, ci sistemul de stat careomoaă totul în jur.
Interesul dăscălimii și al birocraților din sistem e legat strict de asigurarea unui număr cât mai mare de locuri de muncă plătite de la buget și a unor bugete cât mai mari. Elevii și studenții sunt doar niște impedimente supărătoare. 😂
Ca orice instituție de stat învățământul e profund corupt și distructiv. Exact ca într-o fabrică de stat clienții (părinții, elevii) nu contează. Contează doar rapoartele cât mai multe și cât mai triumfătoare. De asta supraviețuiesc și prosperă zecile de „universități” județene și sutele de „licee” ce produc doar analfabți și plagiaori. Atâta timp cât va primi bani de la buget sistemul va continua să distrugă. Nu există nicio altă cale de salvare decât lichidarea sa.
Pe vremea cänd Alexandru Machidon íl asculta pe Aristotel, imensa majoritate era analfabetă și condusă cu amenințări cerești, spectacole și zei.
Nu cred că s-a schimbat mare lucru…
Cine vrea să-nvețe învață, iar cine nu… poate cu Stan și Bran…
Ca și cum învățatul ăsta survine din neant și cine vrea să se servească, se servește, cine nu, nu.
Acest text evocă o luminoasă eră când tot omul știa ce-i aia școală și nimeni nu ieșea din definiția ei. oficială, pesemne. Numai că timpurile in care școala publică se năștea nu-s tocmai imemoriale și nici informațiile sub obroc. Să vedem: a existat sau nu acea eră?
Școala publică -in sensul de instituție destinată educației, cu acces public dar cu restricții de sex, vârstă și stare socială- este o invenție recentă a omenirii. Și pentru că tot a băgat in seamă autorul Statele de peste ocean, să învederăm că acolo apariția ei se datorează puritanilor, nu iluminiștilor; ei sunt cei care in colonia Massachusetts au produs prima lege in favoarea școlii publice obligând toate localitățile cu o populație de peste 50 de familii să angajeze un învățător care să învețe copiii să scrie și să citească. In 1647.
Dar ideea de educație standardizată comună apare și se răspândește abia 2 secole mai târziu. In Europa se știe. In State un anume Horace Mann -primul înalt birocrat specializat pe educație, tot in Massachusetts, la 1837- se remarcă prin colportarea marotei egalitariste (in cuvintele lui: ”the great equalizer of the conditions of men”). Totuși, abia la 1867 apare primul minister („secretariat”) specializat al educației publice. Din acest moment putem vorbi și in America (in Europa se întâmplase deja) de transformarea școlii in instrument politic. Școala devine orice îi putea trece unui politruc talentat la demagogie prin cap. Și se întâmplă. Relativ rapid: 2 războaie mondiale de o atrocitate nemaiîntâlnită; naționalism, eugenie și ameliorări rasiale, socialism, scientism, ecologism. Școala se expandează și devine un monstru in fascism și in comunism unde este utilizată de stat ca forjă de mentalitate in mâna unor torționari cu vederi pasămite progresiste.
Ca să-și mențină puterea asupra maselor, regimurile socialiste -atât cele dictatoriale cât și cele democrate, vestice- aveau nevoie de mai mult decât atât. Orice alternativă trebuia eliminată din fașă. Așa a apărut ideea monstruoasă a monopolului de stat asupra educației, in care școala publică de stat -păstorită de birocrați și politruci- devine unica școală publică disponibilă. Iar acolo unde nu s-a reușit eliminarea totală a școlilor private (opoziția venind chiar din rândul elitelor politice…egalitariste la nivel de discurs, extrem-elitiste la nivel de comportament social), a fost demonizat sistematic învățământul privat (de la homeschooling la colegiile cu taxă). Până și in State asistăm recent la îngroparea competiției private și a diversității reale (de gândire, adică) de către administrațiile democrate care au scos cu forța elevii (din familiile și zonele sărace) din școlile private și i-au aruncat inapoi in școlile de tip lagăr de ghetto.
Cam atât despre…strategia Occidentului in materie de educație, pasămite bazată pe concurență, diversitate și descentralizare.
Aș adăuga că ceea ce numim astăzi școală publică este o instituție deschisă in continuare la numeroase mutații. Simplul fapt că omul poate petrece și 18 ani in captivitatea ei, numindu-se pompos elev sau student in timp ce zace ca o legumă in bancă, și nu simte că viața trece pe lângă el, și nu reușește să afle in acest răstimp la este el bun și dacă are vreun talent sau vreo chemare, arată puterea ei extraordinară de a curma destine, de a naște la rândul ei mutanți care vor avea de-a lungul vieții o singură obsesie: cum să provoace o nouă mutație „reformistă” bestiei care i-a imobilizat și condamnat la prostrație.
„Scopul ”noilor metodologii educaționale” nu e formarea omului ca om, ci integrarea lui – sub semnul eficienței (adică într-un timp cât mai scurt și cu costuri minime) – într-o economie productivă.” Cu alte cuvinte scopul este formarea „omului nou” care nu va mai avea dreptul de a gandi cu propria minte sau dreptul de a-si pune prea multe intrebari. Noul om va trebui sa produca si sa se comporte dupa niste reguli noi foarte bine stabilite si trasate de catre algortimi. Mai mult, eu cred ca in timp vor disparea chiar si politicienii, iar deciziile vor putea fi analizate de algortimi. Insusi premierul Ciuca si-a luat un algoritm (Ion) pe care-l consulta in problemele grele ale tarii, cum ar fi legile educatiei.
Minunat articol! Ar putea fi chiar o premonitie,o anticipare serioasa a viitorului educatiei si lumii globalizate care acum se formeaza. Insa, observati ca la baza acestei noi lumi de „tip Huxley” stau ideologii cu tenta marxista, fie ca ne referim la modelul american bazat pe diversitate și concurență, fie pe cel chinez bazat pe centralizare și pe control. Regretabil, modelul american vireaza treptat in zona centralizarii si controlului absolut, in zona „modelarii” sociale bazata pe limitare, pe stergerea oricarei „nostalgii traditionale” sau identitati culturale si religioase. Liderii acestia care astazi conduc lumea spre o zona obscura inteleg gresit conceptul de globalizare si il distorsioneaza doar pentru a-si urmari propriile interese. Poate va amintiti ca in Star Trek, scopul echipajului de pe Enterprise era acela de a descoperi si studia noi lumi si civilizatii, fara insa a interveni in vreun fel in schimbarea acestora si in „modelarea” lor dupa regulile pamantene, chiar daca o anumita civilizatie era poate inferioara celei pamantene. La scara Pamantului astazi se intampla insa total invers. Insa nu degeaba acela era un serial SF, iar noi suntem obligati sa traim in lumea noastra distopica…
„….integrarea lui – sub semnul eficienței (adică într-un timp cât mai scurt și cu costuri minime) – într-o economie productivă.”
Omul nu va mai fi parte importanta a economiei productive, economia productica este pe cale sa elimine factorul uman, pertubator, care provoaca doar costuri, are pretentii, se mai inbolnaveste sau face copiii.
Cine va cumpara insa produsele ? IA , calculatorul, robotii, extraterestrii ?
Fara venituri din munca omului ii va tot mai greu sa supravietuiasca, mai ales „homo urbanus” care este cu totul pe dinafara. Se discuta de impozitarea robotilor, poate un impozit pe telefonul mobil, tableta, laptop sau PC ar fi mai indicata decat impozitarea muncii, impozitului pe venit ! zic si eu, asa, tema de reflexie.
Cum ar putea fi învățămîntul din România altcumva decît ce este România ca întreg? Așa cum este sistemul de sănătate, transporturile, industria, justiția, aparatul de stat în general. Baiul în cazul învățămîntului e mai multe, dacă pot să mă exprim în același stil românesc.
Ba chiar învățămîntul privat/confesional e bîntuit de aceleași metehne românești, chiar dacă sunt altele decît ale învățămîntului de stat. Și, ca să răsucesc cuțitul în rană, cu totul ilogic dar perfect adevărat, de aia nu ne primește Austria în Shengen! Ha! V-am șocat?
De aia suntem pen-ultimii din Europa. Asta arată cît de aproape suntem de fapt de Rusia? Noi și Bulgaria. Și Turcia… Ha! Din nou.
Cînd a fost România ca vestul? Nicicînd! Și nici n-o să fie. O să avem o poleială vestică. Confirmată de românul stabilit în străinătate ce îndată ce trece graniță își golește gunoiul din mașină pe asfaltul patriei mume. De bucurie c-a venit acasă.
În plus, nici vestul nu este deranjat că noi suntem cum suntem. La cîte guvernări am avut, la cîți miniștrii plagiați și pupincuriști (vezi dex), retardați (vezi dex oaia…), corupți și handicapați mintal (vezi DSM V și dex: fosta șusorcă de aur) n-am sesizat o prea mare tulburare în vest. În general, în Uniune sau prin America.
Reinfiintati scolile profesionale la scara larga in Romania si se vor rezolva foarte multe probleme de la sine, treburile se vor reaseza intr-o normalitate cat de cat acceptabila.
Totodata este necesara eliminarea centrelor universitare obscure care au aparut de dupa 90 ca ciupercile dupa ploaie.
La marimea tarii maxim 10 centre universitare sunt indestulatoare insa in fiecare oras/orasel sau aglomeratie rurala mai mare este nevoie scoli profesionale.
Omul sfinteste locul (care-i apartine). Cea mai buna reteta anti-ruina (fizica, institutionala) este proprietatea privata, singurul mod in care un om poate deveni investit si interesat dincolo de entuziasmul adolescentin.
Exista o singura solutie viabila, scoala privata, cea la care sa se inghesuie parintii sa isi duca copiii, pe baza ratingurilor clientilor. Suficienta concurenta va asigura preturi absolut rezonabile.
Scoala publica trebuie sa serveasca exclusiv familiile fara resurse si care nu reusesc sa beneficieze de burse private pentru excelenta.
Problema, in majoritatea cazurilor este neoplasmul numit Stat contemporan, a carui unica ratiune de a fi este autopropagarea invaziva. Acesta va bloca orice initiativa de autonomie individuala, pentru a pastra controlul absolut.
https://economedia.ro/ministerul-economiei-tine-secreta-lista-cu-ajutoarele-de-stat-pentru-industria-prelucratoare.html
Din momentul in care , in calitate de platitor a tot si toate in economie , nu pot sti ce fac ,,guvernantii” cu banii mei nu mai vreau sa contribui la bugete publice .
Citat din articol
„A doua observație e aceea că între ”psihologia științifică” americană de azi și modalitățile tradiționale de concepere a ”omului lăuntric” (în speță a sufletului) – fie că vin din religie, fie din filosofie – nu e nici o legătură. În gândirea tradițională există întotdeauna o ”scară a sufletului” a cărei parcurgere marchează devenirea omului, ce culminează cu actualizarea ”luminilor rațiunii” (care sunt ”receptacolul” divinului din el . Logica acestei parcurgeri – ce presupunea reluarea, la scara individului, a întregii evoluții istorice a umanității distilată în cultură – definea formarea a ceea ce e comun (humanitas-ul) în fiecare om. Aceasta e forma educației cu care suntem obișnuiți de 2500 de ani”.
Pe baza acestei educatii a fost posibil traiul in comun si dezvoltarea continua a omenirii
, cu multe rele dar si cu multe bune.
Comentand cazul de agresiune al unui elev asupra unei profesoare, Vasile Banescu a afirmat ca progresismul poate conduce inclusi la crima. Afirmatia a starnit o isterie a comentatorilor , care s-au grabit sa-l acuze ca este impotiva progresului. In aroganta si superficialitate lor, animati de spiritul de turma, respectivii formatori de opinie faceau o confuzie grava intre progres si progresism.
Spre deosebire de valorile promovate de societatile traditionale europene bazate pe morala crestina – ipocrita uneori : compasiune, intrajutorare, respectul vietii , familie, care alaturi de proprietate au construit bazele relatiilor intre oameni, progresismul a adus conceptul descatusarii totale a individului fata de conventii, pozitionarea perversa a lui ”eu” in centrul universului .
Pentru ca momeala sa fie mai atractiva, si subminarea regulilor sa fie mai eficienta, progresismul le-a livrat sub diverse forme care au ajuns sa fie noile repere ale evolutiei omenirii feminism, sexualitate, drepturile copilului, drepturile minoritatilor, altele decat cele etnice, familie, ateism si apostazie, toate concentrate in sintagma Corectitudine politica. Se poate spune ca progresismul european a avut mai multe etape, incepand cu disputele dintre crestini din primii ani DC, urmate cronologic de Marea Schisma si consacrat de Reforma lui Luther. Pacatuieste mult si iarta cat poti spunea el. Revolutia franceza atat de idealizata a elibert ura tuturor contra tuturor, a continuat demolarea fara discriminare a vechii societati si a spulberat tot ce mai ramasese din vechea morala predand mesajul peste ani lui Marx ,Engels si Lenin care au incercat sa-l perfectioneze. Ce nu au reusit ei a fost dus la perfectiune de catre urmasii celor care au ajuns in lumea noua dotati cu un cutit, un topor, un amnar si vagi amintiri despre cele 10 porunci.
Eliberati de constrangeri , dar cu reziduuri de inhibitii, visatori la socialism dar profitori ai prosperitatii detestatului capitalism, promotorii profilului omului emancipat al viitorului sunt pe cale sa desavarseasca o noua religie cu trei piloni de baza: placerea personala, competitia si succesul.
Aparent sprijinirea pe acesti piloni conduc la progres economic si tehnologic. Dar care sunt efectele colaterale?! Placerea personala duce la un egoism feroce si inuman, cumpetitia si succesul presupun obligatoriu existenta unui invingator si a unui invins, a unui castigator si a unuia care pierde,;toate soldate cu victime. Se ajunge astfel la o crunta discriminare in care se afirma superdotatii intelectual sau fizic , amoralii, iar cei slabi sunt exclusi. Se propune o lume perfect democratica : Mergi ori crapa !
Scoala, mass media si alte institutii cu forma sau fara, au rolul lor in emanciparea individului cu rezultat sigur: alienarea si comportamentul deviant. In acest context este de mirare faptul ca in tari ca Polonia si Ungaria se intampla sa apara rezistente la regulile impuse de aiurea.
Interesul catre educatie in tara asta este doar cel de a avea o tara lipsita de cultura generala, valori sau cunostinte elementare. Toate aceste miscari sunt doar politice.
Într-adevăr, textul tău este o analiză profundă și complexă a stării actuale și viitoare a sistemului de învățământ din România. E clar că avem de-a face cu o serie de probleme structurale și ideologice care nu pot fi rezolvate doar prin legi noi, mai ales dacă acestea sunt concepute fără o înțelegere reală a nevoilor și provocărilor cu care se confruntă educația.
Mă întreb dacă aceste noi legi vor aborda într-un mod eficient problema abandonului școlar sau a calității învățământului, care sunt probleme reale și urgente. De asemenea, cum se va face tranziția către un sistem educațional care să pregătească tinerii pentru o lume în continuă schimbare, dominată de tehnologie și inteligență artificială?
Sunt curios să văd cum vor fi implementate aceste legi și ce impact vor avea pe termen lung. În orice caz, discuția este necesară și binevenită.
Articolul acesta face un punct valid referitor la incertitudinea care planează asupra definiției și scopului școlii în zilele noastre. Confruntați cu provocări precum digitalizarea, schimbările sociale și pandemia, ce ar trebui să însemne școala în secolul 21? Cum putem pregăti mai bine tinerii pentru realitățile unui viitor imprevizibil, asigurându-ne în același timp că ei primesc cunoștințele și competențele de bază? Va trebui să regândim modelul actual de educație pentru a răspunde la aceste provocări.