De ce nu-i bun populismul (ep. 3)

Politica mă interesează doar ca domeniu al cunoașterii/înțelegerii omului. (Ceea ce nu cred să impieteze și cu-atât mai mult să excludă ciupirea pamfletardă, mai ales atunci când centrul politicii e în aer, stânga-i e strâmbă iar dreapta stângace.) Similar politicianismului, nici populismul nu e aici un per-se oarecum partinic, părtinind critic doar sfera perversă și interesată a caracteristicei sale proslăviri de sine. Ca expresie-instrument al politicilor și politikiilor sociale, populismul are succes, inoxidabilitate, eternitate chiar, tocmai fiindcă deține rădăcină nativă, instinctuală, așadar universal omenească. Similar celui mai mare impuls și rațiuni a vieții, care aparține supraviețuirii și perpetuării de sine, centripet și egocentric, în ciuda tuturor travestirilor și vicleniilor, populismul e-un demon care luptă exclusiv pentru sine, pentru escalada propriului ego.

Așadar nu vorbim aici doar despre o caracteristică, un element, sau și mai puțin: stil retoric, de prezentare/discurs, de abordare/agățare/fermecare a minții și inimii interlocutorului. Populismul nu e un adjectiv. Este subiect, este entitate, e spirit. Pe limba anticilor și medievalilor: demon. Cu dî mare.

Toți dictatorii au fost, sunt și fi-vor populiști. Împroșcând laude și măguliri la adresa viitorilor, prezenților și trecuților lor sclavi, gura le aruncă năvoadele amăgirii, predării, subordonării, aservirii. Cu vorbe mieroase se înșeală și exploatează tovarășii, cu drogul flatarisirii se amăgesc, posedă și-apoi înrobesc și-n final sunt sacrificați semenii. Iată prețul excluderii lucidității, a dispariției criticilor, a tăcerii care permite unanimitatea întru iluzie, minciună, plăcere sau beție de șagă. Când criticii tac de teama ponegririi și-a marginalizării, mulțumirea de sine și autosuficiența populară semnează sfârșitul înțelepciunii și libertății, al lucidității și onestității. Lucrurile astea-s vizibile-n toate istoriile, din istorii ar trebui să știm deja de la-nceput ce vizează populiștii și spre ce se-ndreaptă precis cei care dau crezare zdrăngănelilor lor patriotarde, fățarnicului lor patriotism. Populismul e garanția dezamăgirii, a trădării, a lichelismului, a-nfundării dramatice. Iată de ce de nu chiar tată direct, cel puțin simbol concretizabil este-n temă chiar Șarpele. Făptura sau măcar numele care identifică Vicleanul Perfect, Arhetipalul Satan, cel care prin vorba ofertantă sau gura dulce seduce, trădează, leapădă, ucide, rânjește. (Cu toate că Șarpele Etic e-o pură, veche și ambalată ficțiune. Mai aproape de naturalism/realism, ar trebui să zicem Paing otrăvitor, Scorpion veninos.)

Revenind la cei pentru care România este galeșa vecină de stradă sau de palier numibilă familiar Românica (într-adevăr, sună ceva mai intim și mai uman decât marciala, masculinizata, bătăioasa până la ditamai eroica și beligeranta Românie reprezentată istoricist), este de spus că ar fi putut trăi ceva mai bine, ba chiar și astăzi ar trăi și mai bine, fără de populism.

Fără-ndoială, în caz de răstriște și pericol real populismul propagandistic devine oarecum sau aproape necesar. Nu poți face din chiar toată lumea ostași (cu valoare de carne de tun și țintă vivantă pentru deviat atenții și subțiat muniții); nu poți convinge femeile, fetele și mamele să renunțe la toți bărbații și băieții lor, să nu-i plângă, ba chiar ele însele să nu-i asmută la a se-nrola, la a se sacrifica cântând și țopăind glorios pentru relativa protecție și probabila salvare a patriei. În asemenea condiții populismul e disperare, e armă și negreșit tragedie. Dar altminteri, în vreme senină și pentru condus semeni pașnici, populismul e ceva culminând în penibil. Căci ipocrizia sa comunicațională și interactivă e clară și criminală, falsitatea îi e găunoasă, morbidă (deși magnetică, îmbătătoare, cuceritoare). Are succesul diavolului, despre care absolut oricine ți-a spus și ți-a repetat că n-ai a sta la vorbă, că trebuie să-i întorci spatele, că tre să te ferești de el ca de sirene, astupându-ți urechile, ca de Meduză acoperindu-ți ochii sau suspendându-ți privirea, ca de dracul gol meritând să fugi oriunde vezi cu ochii.

Mi se pare un pic pardonabil populismul care – ca febra unui microb numit mulțime, input mobilizator și manipulant, heirupism de ocazie, teroare de calendar – irumpe în preajma și-n zilele fiecărei Sărbătoriri Naționale. În țară, în masmedia și-n instituții se declanșează o atât de insidioasă „chemare la arme”, la imne excitante și la zdrăngăneli marciale, că până și-n familii au loc discuții referitoare la contribuție măcar prin modă (de nu ca odinioară, prin cocarde tricolore la butonieră și drapel scos pe fereastră ori atârnat la poartă, cel puțin printr-o vestimentație prezentabilă, ca de bal, nuntă, înfunerare). Populism pardonabil fiindcă, convenționali și înspăimântați de lipsa confundării integratoare în trend respectiv gloate, mediul cel euforic ne intoxică și ne ia-n stăpânire, drept urmare achiesând toți la tipul de febră egal cazonă și zăludă. Chiar și reticenții cu mai mult sau mai puțin morb și sită mentală se feresc, în zilele patriotismului sforăitor și fanfaronard, să zică ori să publice ceva interogativ, dubitativ, moralizator, critic. Ori pot încerca s-o facă, dar vor fi cenzurați. În cronotopii Zilelor Naționale musai devine să cedăm toate microfoanele, portavocele, prezidiile și amvoanele marilor lăudători de profesie, marilor inflamatori de simțiri bombaste, narcotice, falice. Marilor spume dulci și rozacee regurgitând spre arene din guri panglicare, din guri degajând declarații amoroase ca o ectoplasmă de sfruntate materii caleidoscopice, amirosind la fel de plăcut precum cocteilul tuturor parfumurilor din drogheriile ieftine. De-ar fi să le suporți sau aduni pe toate te va lua greața, de-aștepți să-i vezi și-auzi pe-aceiași inși de estrade un pic mai încolo vei vedea că beția le-a fost de paradă scurtă, că înălțătoarele sentimentalisme patriotarde au revenit la resentimentele mizantropice și indiferente față de cine nu-i în partida sau camarila propriilor lor interese rapace.

Ce e cu totul particular și obligatoriu în discursurile populiste, naționaliste, demagogice, patriotarde, este și pomenirea a (citez) „tot felul” de dușmani ai nației și mai ales de (citez iar) „detractori interni”. Iconodula și iconolatra cruce cu „poporu-n sus” & „poporu-n jos”/„poporu-n dreapta” & „poporu-n stânga” e arătată sulfuric și fosforescent, izbită-n fața oricărui auditor sau cititor ca semnificând tot (și nimic altceva) ce-ar trebui să-ți ocupe mintea, inima, sufletul, sensul de viață. Iubirea devotată și sacrificarea oricărui eu/sine în slujba nației și a „protejării valorilor noastre naționale” nu poate fi desprinsă ori nealimentată de cât mai multă fobie, silă și ură, îngroșat sugerată, față de respectivii critici etichetați drept trădători și maligni. Drept e, într-o minoritate egală cu aproape nimicul și-ntr-un număr nedepășit de deștele unei mânuțe, există și critici, există antipopuliști declarați, există pamfletarzi, adică ironiști și moralizatori. Dar în ciuda realității că majoritatea absolut colosală a vocilor publice sunt cât se poate de conformiste, participând din pricina aceluiași interes egofil, mercantil, oricând vandabil pentru-a fi popular și remunerabil, acei 2-3 ieșiți din orice rând oportunist sunt acum invocați excesiv, disproporționat de expuși și indicați maselor drept dușmani letali. Ca și cum fără minciuna detractării trase de coadă, a exagerării efectului minimalist al marginalului și impopularului, delirul populist și pozitivul înrolării populistului nu și-ar atinge scopul. Ca și cum fără instigarea la ură majoritară, masivă, colectivă (împotriva insinifianților și oricum ignoraților critici), vrăjelile ipocrite ale populistului nu și-ar asigura confortabil sau fără tăgadă simpatia poporului grosier.

Diatribele și ditirambele patrioților populiști au obligatoriu miere și fiere totodată, miere ca să vrăjească pe cei dependenți de hedonismul limbistic prin lingvism, fiere ca să-i și mobilizeze pe respectivii întru desființarea insubordonaților neutri sau neprieteni. Întru desființarea împotrivitorilor din imaginația seducătorilor populiști, din răstălmăcirea și nemăsura lor, din falsul reprezentării lor primitive, abuzive, parșive. Precum a baronului de carton, a universitarului de polistiren, a academicianului de tablă zincată, vocea „patriotului naționale” sună zdrăngănitor, falș, în consonanțe iluzorii deoarece-i vorba de disonanțe. Plăcerea față de limba vulpească/șerpească te minte pe tine însuți, precis pogorându-te-n groapa dezamăgirilor. Plăcerea măgulirii e deșertăciune. Nu fi copil! Ce muști gratuit este nadă, ce ți se dă preafacil te face pradă. Orice lucru veritabil și bun îți cere trudă, zidești pe nisip mișcător de-ți crești lăudători, ești mult mai câștigat iubindu-ți criticii.

Dar ce poate rămâne drept politic sau chiar drept politicianism carieristic fără populism? De bună seamă luciditatea, mentalul, discursul onest, prezentarea și promovarea insului politic ca administrator, ca manager de tip veghetor peste lege, ordine, calm firesc, profesionalism, civilitate și civilizație. Cine are nevoie de patriotism declarativ, bombardier și pompieristic, de psihologia labilă a afectelor, de confundarea sau chiar substituirea muncii tenace și disciplinate cu „iubirea de țară/patrie/popor/nație” nu poate fi decât imatur, irațional, de sentimentalism fragil și riscant, incompatibil cu libertatea conștiinței și cu adecvarea alegerii. Iată de ce-ar fi bine ca azi, după atâta amar de istorie marcată de fraierirea popoarelor de către populiști (vezi tot secolul 20), măcar azi ar fi bine ca oamenii să-și aleagă liderii nicidecum după frazeologiile patriotard-populiste, ci exclusiv după angajamentele strict tehnice, eficiente, referitoare la legi, comportamente, administrări, emancipări sau progresism etic.

Și poate că exemple încă de fantezie sau de literatură (cu inși care de pildă declară de la bun început că ei înșiși vor încerca să fure cât mai puțin cu putință, și-anume conform nevoii și nicidecum după crescânde/insațiabile ambiții, sau alte detalii de-un asemenea ton bonom), merită ceva mai mult respect sau dram de admirație decât personajele care se jură că vor fi lumina lumii, hristoșii patriei, exterminatorii de corupție și de securiști (prea adeverindu-se prematur fie drept infiltrați sabotori fie drepți abandoniști sau extraterești).

* * *

După cum se vede de se citește, v-am desfășurat aici ghemul unei textile discursive cum n-a fost și nu va mai fi. De fapt, de e să ne luăm după pumnuțul de lectori (care oricum fugit-au peste rânduri nu numai diagonal, dar și-n viteza gen alergatul ochiului peste-un mercurial indiferent ori peste atotinformativele titluri de știri de trotuar și tarabă), se poate spune făr de-a greși mult că „textila discursivă” de față nu numai că-i originală față de trecut și irepetabilă-n viitor proxim ori latent, ci chiar că nici n-a fost nici nu există. Ori a dispărut total, spontan, fix după ajungerea-i la ultimul punct. Așadar ce rămâne?… Hai să achiesăm și concedem cu-o tradițională bărbăție autohtonă, cea proprie sau caracteristică etern fascinantului românism rezumat atât de simbolic și exemplar în vorba: ‘mnezeu cu mila!  Pe care s-o respectăm și statuăm drept slogan de țară fie și măcar pentru faptul că reprezintă un real ce conține zero fățărnicie, zero populism.

* * *

(addendă & corrigendă: pârdalincă poemătură pî)

Potoliți popoare pregătiți punți panașe/ permiteți penitenți progresul purgativ/ pocinoage prințese potcovite paharnic/ prezentați-vă planetarii pomeți purpurii

Pocniți prelevate petarde puzderii/ pricomigdale păpați până-n pocpocul pleznirii/ pulberea prafului perfid paraléle/ parale pițule pogon primenind

Prin porii planetei purtați patrafire/ potcap papuci pene pieptar porfiriu/ primiți premiul paradei patinați poante peline/ proliferați primatul perverselor primeniri.