Când a publicat acum un an Bestiarul, care cuprindea șapte povestiri despre și cu chirurgi, doctorul Cătălin Vasilescu a făcut valuri atât în lumea medicală, dar mai cu seamă în cea literară. Faptul că „dădea din casă“, devoalând dedesubturile câtorva dintre „scandaloasele“ operații care au marcat, atât în bine cât și în rău, istoria chirurgiei a stârnit rumori printre confrați, însă efectul maxim l-a avut printre scriitori. Era limpede că doctorul are talent, ba mai mult, că știe să construiască o poveste, că mânuiește cu o rară naturalețe tehnicile dramatice, că e un excelent portretist. Pe scurt, îi citești pe nerăsuflate poveștile, fără să te poticnești de conținutul lor științific. Și, pe deasupra, mai are și umor.
Dar, cum se spune, einmal ist keinmal. Era posibil ca Bestiarul să rămână o piesă singulară, splendidă în unicitatea ei, dar irepetabilă. Apariția volumului Dragul meu Wallace. Istoria zilei în care sir Charles Darwin și-a pierdut eleganța (Humanitas 2024) confirmă profilul unui autor care are cu adevărat chemare pentru scris. Și care își asumă responsabilitatea acestei chemări. De astă dată iese din confortul propriei specializări și se înhamă la o muncă uriașă de cercetare. Cartea este însă mai mult decât o lucrare de istoria științei, extrem de riguroasă și exhaustiv documentată. Scrisă pasionat și pasionant, ea este, de fapt, romanul unei idei. Al celei mai celebre idei care a schimbat definitiv concepția despre originea și evoluția vieții. O idee cu adevărat genială care se naște simultan în mintea a doi oameni de știință din secolul al XIX-lea. Pe unul, Charles Darwin, îl știe toată lumea. Celălalt, Alfred Russel Wallace, a rămas aproape necunoscut. Amândoi și-au dedicat viața cercetării lumii naturale. Asemenea cavalerilor rătăcitori din alte vremuri, ei au călătorit, străbătând oceanele lumii, deși sufereau amândoi de rău de mare. Au mers pe căi diferite, au cercetat locuri diferite, dar au ajuns la același adevăr. Însă doar unul dintre ei a rămas pentru posteritate ca descoperitor al Graalului, al teoriei evoluției speciilor.
Și aici apare întrebarea care îl stârnește pe Cătălin Vasilescu: cum a fost cu putința una ca asta?
„Istoria științei nu e hagiografie“ ne previne autorul, care are curajul să scotocească, să pună întrebări incomode, să formuleze concluzii care vin în răspărul opiniilor deja cimentate. Are curajul să fluiere în biserică. Și o face nu pentru că vrea să șocheze, ci animat de ceva mult mai adânc, de o fervoare etică. Istoria științei ascunde între somptuoasele ei falduri ipocrizii, aranjamente, calcule meschine, nedreptăți. Pe măsură ce le descoperă, misiunea științifică pe care autorul și-o asumase dintru început devine, inevitabil, și o sarcină morală. Acestei sarcini i se dedică Cătălin Vasilescu, trezindu-se zilnic în viul dimineții, când în jur „domnește liniștea deplină“, pentru a prinde cele două ore, singurele, pe care le poate dărui scrisului. Nu pisica Stela, cu lăbuța ei moale, este ceasornicul lui matinal (cum ingenuu și modest mărturisește în prefață), ci această voce lăuntrică, însetată de dreptate și adevăr. Pentru că, în cele din urmă, cartea nu este doar o mărturie despre contribuția esențială a lui Wallace la nașterea teoriei evoluției speciilor prin selecție naturală, ci, deopotrivă, un act de dreptate, de recunoștință și admirație. Iar frumusețea îi vine tocmai din faptul că, deși străbătută de fiorul indignării, e cu totul lipsită de încrâncenare. Dovada cea mai elocventă este relatarea episodului vizitei la mormântul lui Wallace. Hohotul de râs cu care se încheie de fapt epopeea căutărilor lui Cătălin Vasilescu așază totul pe fundalul unei înțelepte seninătăți.
*
Ajuns însă la capătul investigației sale, autorul ne ia prin surprindere cu o nouă provocare. Are îndrăzneala de a-i scrie o epistolă eroului său. Da, lui Wallace însuși! O epistolă în care îi cere cea din urmă lămurire, un ultim adevăr, pesemne cel mai important, pe care nu-l poate afla decât de la unicul lui deținător. Cum de a putut accepta cu atâta seninătate și noblețe nedreptatea ce i s-a făcut? Cum de a fost atât de „cumsecade“? De ce nu s-a luptat pentru ideea lui? Și cum vibrația acestei chemări este atât de puternică, nu e deloc de mirare că, lăsând deschisă această portiță a timpului, a primit un răspuns. Într-o dimineață, pe adresa sa de email, a sosit un mesaj de la [email protected]:
Dragul meu Cătălin,
Știu că ai fi preferat să nu primești acest răspuns la scrisoarea dumitale, dar crede-mă că nu m-am putut abține. Sunt multe lucruri care m-au îmboldit să-ți scriu, dar decisivă a fost vizita la mormântul meu. Era peste putință să nu reacționez la o astfel de provocare. Hohotul dumitale de râs a fost pentru mine ca o chemare. Era certitudinea că ești destinatarul meu ideal din viitor. Nu știu dacă cititorii au înțeles cauza acelei crize de ilaritate, dar pentru mine totul e cât se poate de clar.
Nici nu mi-ar fi fost prea greu, fiindcă râsul tău (simt că te pot tutui ca pe un prieten) era chiar ecoul râsului care m-a apucat și pe mine când am aflat cum m-au lucrat amicii Darwin, Lyell și Hooker la celebra întâlnire de la Societatea Linneană. Și eu am râs atunci o zi întreagă. Trebuie să recunoști că au fost niște artiști. Ce frumos și-a jucat fiecare rolul! „Mai degrabă mi-aș pune întreaga carte pe foc decât să fac ceva care să poată fi considerat meschinărie de el sau de oricine altcineva.“ Superb, nu-i așa? Noblețe, eleganță, stil! Mi-l închipuiam pe Charles, stând chircit în fotoliul lui cu roți, zdrobit de durere (tocmai îi murise copilul), dar potrivind cuvintele în așa fel încât nimeni să nu-i poată reproșa nimic.
Ei, prietene! Știu că am râs copios atunci. Iar după ce m-am liniștit nițel, am ieșit să mă plimb prin junglă. Era spre apusul soarelui, zăpușeala se mai potolise. Am pornit ca niciodată, fără vreun țel, cu gândul la cât de chinuit va fi fost bunul meu prieten Darwin când scria acea drămuită epistolă. Și crede-mă că m-a cuprins atunci un val de duioșie. L-am compătimit din toată ființa mea. Și l-am înțeles. Era și el, ca și mine un biet om. Și totuși un mare spirit. Mai mult decât orice pe lume și chiar dincolo de ea, iubea acea teorie. O ținuse douăzeci de ani la clocit și când să iasă la lumină pasărea măiastră, apare de nicăieri o cioară care să-i smulgă laurii. Omenesc, preaomenesc, vei spune. Dar n-ai dreptate. (Nu mai citi atâta filozofie! Nu clarifică nimic, crede-mă!). Aici intră în joc chiar teoria evoluției. Adaptarea eficientă la condițiile spirituale, la principiile morale a fost cheia evoluției omului. Cel mai abil câștigă lupta.
Dar, să revin. Cum îți spuneam, tot vorbind cu astfel de gânduri, mă afundam în junglă. Ah! Vocile ei, cât de dragi îmi erau! Erau muzica mea astrală. Nici marile concerte de la Albert Hall nu mi-au dat atâta bucurie ca acea dezlănțuire de strigăte, de țipete, de foșnete a junglei. Ei bine, tocmai când sufletul mi se umplea de acele armonii disonante, mi-a apărut el. Omul pădurii, urangutanul. Era un exemplar uriaș, cu păr roșu sclipitor, cu ochi neverosimili de blânzi. Zâmbea. De când îl tot căutam! Mereu mi se părea că se ascunde de mine. Acum însă am înțeles că anume îmi ieșise în cale. Că el mă chemase într-aici. Am încremenit. Mi-era teamă că dacă fac o mișcare va dispărea pentru totdeauna. M-a privit o vreme, apoi, cu pași cumpătați de bătrân înțelept, s-a apropiat de mine. Dacă mi-a fost frică, mă întrebi? Cum să-mi fie frică de cel pe care îl căutasem cu atâta ardoare. Tremuram de fericire și nerăbdare. Când a ajuns chiar dinaintea mea (îi simțeam răsuflarea grea pe frunte), a întins brațul lui lung, m-a prins de după grumaz și aplecându-se către urechea mea dreaptă a șoptit: Nu căuta răzbunare! Va veni și vremea dreptății.
Ei, prietene, avea dreptate blândul duh al pădurii. I-am urmat sfatul. De fapt, nici nu aveam de gând să mă răzbun și nici să încerc să conving pe cineva de dreptatea mea. Pentru că știam că vei sosi dumneata și o vei face pentru mine. Am trăit fericit până la 80 de ani. Cum bine știi m-am ocupat și de cercetarea junglei umbrelor, am învățat să vorbesc cu morții. Îl chemam mai ales pe fratele meu. Dar am vorbit deseori și cu Darwin, care venea mereu nechemat la ședințele noastre de spiritism. Era un duh bun și trist. Întâi mă conjura să-l iert, apoi mă descosea despre posteritatea operei lui. Îl linișteam cum puteam. Ca să fie pe deplin încredințat cu nu aveam niciun resentiment am scris, cum bine știi, o carte pe care am numit-o chiar așa, Darwinism.
Cu toate astea, și după ce am pășit la rândul meu în lumea umbrelor, mă împiedic de el la tot pasul. Nu mă slăbește. Dar mi-e prieten bun, crede-mă. Acum însă, că a citit cartea ta, e mai fericit. S-a liniștit. Și nici nu se mai ține scai de mine. Cred că îți dai seama că m-ai ajutat enorm.
Așa încât, pentru că m-ai chemat din lumea umbrelor și mi-ai dat să beau din sângele pasiunii tale de dreptate, nu-mi rămâne, iubite prietene, decât să-ți mulțumesc. Să nu-ți fie frică de mine! Sunt o stafie blândă. O să te mai bântui poate din când în când.
Cu bucuria că-ți pot răspunde,
al dumitale Alfred Russel Wallace
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Da, foarte buna cartea. Multumiri pentru prezentare.
Asta e stiinta (si cultura) moderna. Degeaba ai idei si activitate, vine unul sustinut de sistem (diferite motive) si iti ia caimacul. Si inca nu e vorba de plagiat. Doar de intirzierea unui articol, pina a publicat Darwin, care era mai constipat la minte . I-au trebuit 20 de ani sa redacteze tomul.
Ce sa mai vorbim de noi si plagiatul fara rusine? Sau preluarea tezelor expuse in sesiuni de comunicare, de cei care nu au nici un merit… Pina la urma nu ei sunt de vina, ci cei care ii sustin. Si stiu prea bine despre ce e vorba. O fac constient.
Doctorul Catalin Vasilescu are intr-adevar talent.
Bestiar este o carte bestiala. Pentru mine a fost un soc sa descopar că în a doua jumătate a sec 20 au existat doctori care făceau operații de lobotomie in birou sau în tren și au rămas nepedepsiți. Și asta în lumea bună, nu în Asia, Africa, sau America latina. Cartea da din casa, cum spune autoarea acestui articol, și despre lupta cu mijloacele cele mai meschine, dintre mari doctori care au furat sau încercat sa fure ideile colegilor mai tineri.
Bestiar da insa si exemple de medici eroi, oameni care au experimentat pe sine operații foarte periculoase.
Darwin l-a eclipsat pe nedrept pe Wallace, deși au publicat împreună prima lucrare despre selecția naturala. Darwin a avut avantajul sa se nască intr-o familie destul de înstărita, a fost un privilegiat, călătoria sa în jurul lumii pe Beagle a fost platita de tatăl sau. Wallace n-a avut un astfel de avantaj a muncit, a studiat si s-a ridicat singur.
Nu este important ca Darwin a fost bogat si Wallace sarac.
Important este ca articolul lui Wallace a fost intirziat la tipar 6 luni, pina cand Darwin si-a finalizat (in sfarist) cartea si a fost tiparita. (Dupa 20 de ani de munca si indoieli.)
Ca cei 2 erau din clase diferite este o chestie secundara. E vorba de etica cercetatorilor si a editurilor.
Cei doi nu se cunosteau si au ajuns la aceeasi concluzie separat.
Iar editurile noastre sunt … foarte deficitare la capitolul etica. Si intre timp s-au adaugat si functionarii din diferite ministere (cultura, invatamint, stiinta) care imbirliga si ei/ele cat pot. Si pot din ce in ce mai mult. Plus cei care „invartesc” mass-media pe degete.
„Nu este important ca Darwin a fost bogat si Wallace sarac.
Important este ca articolul lui Wallace a fost intirziat la tipar 6 luni, pina cand Darwin si-a finalizat (in sfarist) cartea si a fost tiparita. ”
Tocmai v-ați contrazis singur. Darwin era influent in lumea londoneza, iar Wallace nu era. Când se întâmpla asta Wallace era in Malaysia unde face cercetări pe care si le plătea singur.
Printre punctele-cheie ale auto-educării, materializate sub forma disciplinei mentale, există unul de maximă importanţă şi, simultan, foarte greu de îndeplinit, deoarece include un conflict intern, strîns legat de VANITATEA şi COMODITATEA noastră. El constă în tendinţa de a ne auto-amăgi cu privire la ceea ce rîvnim şi necesitatea de a ne opune acestei auto-înşelătorii. Numărul judecăţilor greşite pe care le generează respectiva pornire este imposibil de evaluat de cineva care nu a fost constrîns la auto-corecţii permanente prin însuşi specificul muncii sale. Uimitor de mare e tăria ispitei care ne împinge să căutăm, cu orice preţ, dovezi şi aparenţe pentru a ne susţine dorinţele, ignorînd faptele ce le contrazic. În acest sens, TOŢI sîntem, mai mult sau mai puţin, promotori activi ai falsităţii…
[Royal Institution Lecture On Mental Education (6 May 1854), as reprinted in Experimental Researches in Chemistry and Physics, by Michael Faraday, 1859, pp 474-475.]
Când am văzut prima oară reclama la această carte, am crezut că e vorba de traducerea în română a unei cărți nou apărute din tabăra Intelligent Design-ului (ID): Darwin’s Bluff: The Mystery of the Book Darwin Never Finished. Și am zis, Wow, ce rapid s-au mișcat românii cu actualizarea științifică a ID-ului.
Dar am crezut greșit.
Cum a crezut greșit și Darwin în legătură cu mecanismul evoluției (First Strike).
Iar când avansul științei a dovedit mecanismul darwinian nerealist, a apărut Echilibrul Punctat.
Oricum, Echilibrul Punctat nu a trezit lumea științifică și s-a încercat peticirea mecanismului darwinian, și așa a apărut al Doilea Episod; Sinteza Modernă a Evoluției, o căsătorie din interes între darwinism și mendelism (genetică).
Când al Doilea Episod a fost depășit de avansul științei, a apărut al Treilea Episod: Sinteza Evolutivă Extinsă, care menține aceeași rețetă, dar mai pune câteva condimente pentru a schimba gustul, cu speranța că ar fi poate mai ușor de înghițit rațional. Iar ideea că mutațiile genetice sunt motorul evoluției a prins bine la public și ideea încă mai este în vigoare (deși se apropie și ea de termenul de expira…ție).
Iar acum, în zilele noastre, vine Denis Noble și scutură lumea științifică materialistă dând la pământ cu teoria centrată pe gene și spune că până nu avem în vedere intenția și scopul în cercetarea biologică, nu vom înțelege viața. Că viața este centrată pe organism (nu pe gene), că există o intenționalitate în procesul de adaptare a viului. Că frica ancestrală a materialiștilor de a vorbi de rațiune ca un ingredient principal în evoluție este un opritor al avansului științific.
Chiar dacă progresul științific ne ajută să șlefuim vechile teorii sau ne face să renunțăm cu greu la cele îndrăgite, chiar dacă mecanismul propus de Darwin este de mult parcat în muzeul ideilor, interesant e că penultima frază darwinistă din Originea Speciilor a fost preluată și susținută cu dovezi din ce în ce mai multe și mai actuale de către tabăra ID:
„There is grandeur in this view of life, with its several powers, having been originally breathed by the Creator into a few forms or into one”.
Stiu eu, daca ideea mutatiilor genetice a prins?
Mai degraba „lupta pentru existenta” si „cel mai adaptat invinge”.
Să vedeți ce bucluc este cu teoria relativității generalizate! Dar despre asta nu se poate vorbi fiindcă este subiect tabu.
Domnule Profesor, ca tot ati postat un comentariu „apocrif” ce ar fi sa dezvoltati subiectul? Daca aveti timp.
Ultima carte pe care am citi-o e ” Aceasta Stranie Materie” a treia editie. Scrisa de un neurolog.
Orice discutie despre evolutia lumii si a vietii fara interventie divina este un non sens. Nimic nu este intamplator. Toata evolutia s-a bazat pe munca asidua. Calendarul mayas spune ca de la aparitia primei particule si pana la aparitia primei celule vii au trecut 13 mld. ani. Si asta pentru ca nu stiam ce si cum sa facem. Totul s-a facut prin incercari, prima data in astral si apoi in plan fizic. Nu e cazul aici sa dezvoltam subiectul.
”Orice discutie despre evolutia lumii si a vietii fara interventie divina este un non sens.”
Nu există contradicții între evoluție și creștinism. Dacă se discută din perspectivă religioasă, evoluția poate fi considerată o unealtă sau o metodă folosită de divinitate.
Dar se poate discuta despre evoluție și fără a invoca divinitatea. Problema apare atunci când ateii se folosesc de evoluție pentru discursul lor anti-creștin, în timp ce credincioșii habotnici se războiesc inutil cu evoluția, crezând că asta îi ajută în disputele cu ateii.
Lucrurile astea s-au mai întâmplat o dată, pe vremea când Newton a descoperit gravitația. Dar credincioșii născuți după ce existența gravitației era deja cunoscută, au acceptat că gravitația nu se află în contradicție cu creștinismul. La fel e acum cu evoluția, viitorii credincioși vor crește știind despre ea.
”Nimic nu este intamplator.”
Orice eveniment are o cauză. La modul absolut, sigur că nimic nu este întâmplător. Însă mintea umană nu poate opera la un nivel de complexitate oricât de mare, așa că în multe situații e nevoie de a simplifica lucrurile: știm atât de puține despre cauzele unor evenimente, încât e mai simplu să le considerăm întâmplătoare. În sensul că erau imprevizibile, nu puteau fi anticipate, la nivelul nostru de cunoaștere. Nu în sensul că n-ar fi avut nicio cauză.