Efectul Tismăneanu

„Istoria secolului XX a fost una a pasiunilor ideologice și a ispitelor utopice.
A marilor înșelătorii și a marilor autoînșelări.”
Vladimir Tismăneanu

Scriind acest text*, am descoperit motivul surprinzător pentru care un volum de Vladimir Tismăneanu e atât de greu de prefațat: inevitabil, și cea mai obiectivă dintre caracterizările care i se pot face acestui filosof al ideilor în raport cu opera sa ajunge să se transforme într-un laudatio. 

Există un inefabil care îi desparte, în istorie, pe profeți de impostori, la fel cum îi separă pe apostolii rectitudinii morale de acrobații amoralității descalificante. În cazul lui Vladimir Tismăneanu, acest inefabil l-a însoțit pretutindeni, în biografie la fel ca și în operă. Cartea de față este cea mai recentă dovadă în acest sens, adăugându-se unui deja foarte lung șir de mărturii publice, în lumina cărora Vladimir Tismăneanu se distinge ca fiind cea mai avizată, mai lucidă și mai vitriolantă voce a Adevărului care strigă în pustie, devoalând cheile de boltă ale istoriei totalitare recente, pentru ca ea să nu se repete prea curând.

Detractorii săi, negăsindu-i hibe de ordin moral și neîndrăznind să-l provoace la duel în arena competenței academice, au făcut deseori caz de genealogia autorului acestei cărți. Ascendența sa ca fiu al unui cuplu de true believers comuniști nu a făcut decât să-i ofere lui Vladimir Tismăneanu atuuri de invidiat, ca analist și interpret, prin proximitatea de flacăra marilor pasiuni ideologice ale secolului XX. Or, Vladimir Tismăneanu se înscrie negreșit în ceea ce deseori numește, în scrierile sale, „panteonul onoarei”, în compania unui Vladimir Ghika și la antipozi față de Vladimir Lenin sau mai recenta sa reîncarnare, Vladimir Putin – cel pe care autorul acestui volum (infatigabil și totalmente neatins de vreo urmă de teamă) nu s-a sfiit să-l demaște public ca fiind monstrul autoritar pe care orice om cu judecata nealterată îl recunoaște astăzi drept figura planetară a genocidului contemporan.

Odată cu schimbarea la față a societății, care actualmente învață mai mult de pe rețelele sociale decât din aulele universităților, s-a acutizat și nevoia ca vocile de intelectuali angajați să se facă auzite în agora. Reperele sunt puține, influențele nefaste abundă, iar discipline altădată rezervate specialiștilor, precum istoria sau științele politice, au ajuns subiecte abordate cu o lejeritate pe care doar iresponsabilitatea epistemică și cinismul o pot explica.

De ce este nevoie de încă o carte care să tălmăcească ororile secolului trecut, care să conceptualizeze, să resitueze, să structureze, să (re)definească motivațiile de ordin ideologic care au condus la manifestările profund antiumane ale „gemenilor totalitari” despre care vorbea François Furet? O scurtă privire asupra felului în care arată societatea contemporană la nivel global – cu precădere ura pătimașă de sine și deformațiile de viziune asupra propriului trecut de care se face vinovată ceea ce numim Occidentul, Vestul sau Lumea liberă – poate fi lămuritoare. Automat, o asemenea întrebare devine retorică înainte de a fi formulată până la capăt. 

Prinși între lipsa gândirii critice și abundența de alternative toxice pe care social media li le oferă, pentru o parte a tinerilor interesați de istorie politică, de dinamicile sociale motivate ideologic și de chestiuni precum inechitatea economică sau neacordarea anumitor drepturi minorităților sexuale, de pildă, idealismul vârstei se poate transforma într-o ușă deschisă către polarizare și manifestări extremiste. Bunăoară, o studentă Erasmus venită de la Paris, comunistă autodeclarată, îmi mărturisea la curs, cu maximă nonșalanță, că experiența șederii în România i-a fost umbrită până la punctul intrării în depresie prin faptul că nu a putut fi prezentă la protestele de stradă din Franța, pentru a se angaja ea însăși în acte de violență împotriva poliției, pe care le considera o datorie civică. Oare această tânără pariziancă ar fi gândit altfel dacă s-ar fi numărat printre studenții profesorului Tismăneanu la cursul de istorie a totalitarismului? Nu am nicio îndoială că da. În lipsa unui amfiteatru imens care să ne permită tuturor accesul la dialogurile lămuritoare găzduite de către University of Maryland, soluția cea mai la îndemână este să recurgem la cărți precum cea de față, care să ne inculce atracția pentru moderație și să ne înlesnească o înțelegere superioară a ciclicității pe care valurile istoriei o desenează permanent.  

Vladimir Tismăneanu este un intelectual public care a făcut din generozitatea față de tinerii care vor să-i calce pe urme un modus vivendi. El nu încurajează epigoni, ci cultivă egali. Are o vocație pedagogică autentică și o veritabilă pasiune a mentoratului. Faptul că Vladimir Tismăneanu este o minte sclipitoare nu ține de registrul adulației subiective, ci de minimul spirit de observație al unui evaluator onest. A afirma răspicat că e nevoie de vocea lui Vladimir Tismăneanu în spațiul intelectual românesc e o grosieră subapreciere a secetei de voci lucide și curajoase pe care o resimt toți cei preocupați de hățișurile istoriei recente și de filosofia politică, în ansamblu.

Am spus-o și o repet: Vladimir Tismăneanu este, înainte de toate, un intelectual și un profesor. Diluarea prin suprautilizare, ad nauseam, a celor doi termeni nu face decât să reconfirme distanța astronomică dintre ceea ce ar trebui să denumească ei în fapt și ceea ce ni se oferă, ca exponent al lor, în contemporaneitatea neaoșă. Vladimir Tismăneanu este, așadar, o raritate. Doct cu asupra de măsură, reușește să nu fie intimidant. I se adresează cititorului emulând prospețimea dialogului cu propriii studenți din sala de curs. Naturalețea conexiunilor pe care le face între zecile de autori citați și de concepte amintite în trecere e amețitoare, însă limpezimea concluziilor e întotdeauna kantiană.

Modul în care Vladimir Tismăneanu conceptualizează fenomenele politice și avatarurile ideologice ale Răului în veacul trecut este o performanță epistemică. Rarisim se întâmplă, chiar și în rândul celor mai titrați autori de bestselleruri pe teme de istorie și filosofie politică, ca vocația pedagogică, pasiunea pentru propriul domeniu de cunoaștere, talentul scriitoricesc, claritatea morală și familiaritatea intimă, într-un spumos stil anecdotic, cu evenimentele și figurile-cheie ale perioadelor aduse în discuție să se întâlnească într-un asemenea cocktail auctorial, fermecător pentru cititorul profan și lămuritor pentru specialiștii problematicilor pe care Vladimir Tismăneanu le preferă.

A-l descrie pe Vladimir Tismăneanu ca fiind ceea ce cu prea mare ușurință numim „spirit enciclopedic” ar fi o palidă redare a culturii amețitoare de care profesorul româno-american dă dovadă, în mod cu totul neostentativ și totuși atât de evident, în fiecare dintre textele pe care le publică. În ciuda prolificității sale uluitoare, Vladimir Tismăneanu nu este un grafoman, ci un expert și un cuceritor. Deși abordează teme pe cât de serioase și de sumbre, pe atât de complexe și de inaccesibile cititorului neavizat fără un subtil ghidaj, Tismăneanu reușește să nu obosească, să nu plictisească, să nu supraexplice, să nu (a)pară condescendent. Unde alți reputați specialiști ai aceluiași domeniu elucubrează fără o miză clară, eseurile lui Tismăneanu dezvăluie și decodifică, rămânând impecabile retoric și încântătoare din punct de vedere stilistic.

Cartea de față vine în întâmpinarea multora dintre frământările căutătoare de explicații pe care cei interesați de istorie le-ar putea avea, tema principală fiind monstruoasele întruchipări ale Răului pe care cele două religii politice ale secolului trecut le-au făcut posibile. Cititorii familiarizați cu opera lui Vladimir Tismăneanu vor descoperi, grație acestui nou volum, o voce auctorială mai directă, neîngrădită de rigorile uneori anoste ale scrisului academic, pe alocuri mai ludică și mai asumată, la fel de gravă și de sentențioasă acolo unde e cazul, dar mai ales cassandrică – îndeosebi dacă luăm în calcul metamorfozele contemporane ale spectrelor ideologice genocidare, prezente pe scena politică a momentului, cu precădere în ceea ce ne place să numim „Lumea liberă”.

Fără a cădea vreodată în capcana autoreferențialității, autorul are obiceiul sănătos de a-și acorda tonalitatea interioară în cheia modestiei intelectuale, ceea ce îl scutește de supărătoarea suficiență de amvon care face ca operele altor specialiști în istoria politică a secolului XX să fie greoaie și neplăcut de parcurs. În ciuda erudiției colosale (epitetul se dorește strict descriptiv, deși exercițiile de admirație la care se va deda cititorul avizat, respectiv momentele de cumpănă epistemică ale celui neinițiat nu estimez că vor fi puține) și a pendulărilor transdisciplinare pe care le face permanent, Vladimir Tismăneanu reușește să traducă tribulațiile ideologice ale veacului trecut într-un limbaj limpede, captivant, percutant și neverosimil de agreabil, dată fiind tematica recunoscută drept complexă și greu de digerat.

Nefăcând, așadar, paradă – în stilul obositor-didacticist al atâtor istorici și filosofi politici – de propria erudiție, Vladimir Tismăneanu navighează admirabil distanța îngustă dintre epatarea prin cunoaștere și aroganța infantilizantă a suprasimplificării. Nu recurge niciodată la ceea ce, în engleză, se numește name-dropping. Nenumăratele referințe biografice, istorice, politice, literare, muzicale și cinematografice care populează acest volum compun un fascinant puzzle, grație căruia adevărurile indigeste ale teribilului secol XX ies la iveală cu splendidă claritate.

Dincolo de analizele făcute cu precizie chirurgicală, argumentate la virgulă și susținute de un eșafodaj conceptual inatacabil, Vladimir Tismăneanu nu se poate abține să nu se reveleze cititorului, printre trimiteri bibliografice și rafinate demonstrații politologice, drept un umanist și un idealist impenitent. Nu ezită să-și motiveze fascinația pentru domeniul de cercetare abordat prin recursul la ceea ce interpretează drept fibra superioară a umanității: „Gândirea, pentru Arendt, nu poate fi separată de judecata morală, acea capacitate și acea obligație prin care, vorba lui Mihail Sebastian, «trecem cu un cap mai sus de zoologie»”.

Pasiunea moderației îl determină să reziste tentației de a se lansa în exerciții de istorie contrafactuală, însă Vladimir Tismăneanu nu se sfiește să propună surprinzătoare explicații sociologice, antropologice ori psihanalitice sau să ofere scenarii plauzibile pentru vestigii ideologice rămase neexploatate – cum este cazul Rusiei, ale cărei filoane naționalist-autoritare s-au metastazat în ceea ce vedem astăzi în Ucraina.

Există o nevoie acută, urgentă și categorică de a readuce în atenția cititorilor (îndeosebi mai tineri și mai pătrunși de fascinația pentru extreme) o interpretare obiectivă, ultracompetentă, percutantă și tulburătoare a ceea ce a produs comunismul. Și da, scrierile lui Vladimir Tismăneanu au bizara calitate de a te urmări, la multă vreme după ce vei fi lăsat cartea din mână. Pentru că dintr-un univers romanesc e ușor să reintri în cotidian; însă unde poți fugi de conștiința unor grozăvii pe care oamenii și le-au făcut unii altora și a căror justificare poate oricând să-și croiască un nou drum în conștiința colectivă, îndeajuns de departe încât să ducă la un gulag reinterpretat?

Ca fiecare dintre cărțile lui Vladimir Tismăneanu, și aceasta reprezintă o contribuție indispensabilă pentru înțelegerea cât mai sofisticată a modului în care s-au materializat ideologiile genocidare ale secolului XX: de la redefinirea unor concepte precum societatea civilă în sens est-european până la reevaluarea rolului jucat de intelectualii dezvrăjiți în năruirea mitului stalinist, de la metamorfozele utopiei comuniste sub variile ei avataruri, trecând prin marxologie și sovietologie, până la resituarea politologilor și a filosofilor politici, în contemporaneitate, în raport cu anumite chei de interpretare a fenomenului totalitar, fie el nazist sau comunist.

Structura prietenoasă a volumului e aspectul cel mai îmbietor pentru cei care pot fi inițial dezarmați sau intimidați de consistența epistemică a textelor, de abundența referințelor de specialitate și de nivelul elevat al scriiturii. Într-o eră a fragmentării atenției, e nevoie ca specialiștii să vină în întâmpinarea acestei transformări pe care profilul cititorului clasic o suferă, într-un ritm atât de accelerat. Departe de a fi doar o colecție accidentală de texte pe diverse teme de filosofie politică, cartea de față este un edificiu conceptual devenit inteligibil grație neverosimilei prospețimi literare cu care e scrisă, fără însă a renunța vreo clipă la substanțialitatea de care se bucură cu asupra de măsură.

Abordarea lui Vladimir Tismăneanu este vădit transdisciplinară, în acord cu ceea ce sistemul academic de elită actual propune ca strategie ideală de formare a spiritelor enciclopedice. Istoria tălmăcită de autor e deopotrivă culturală și socială, nu doar politică. Cum a fost posibilă înhămarea, cu bună știință, a unui număr halucinant de oameni, pe întreg mapamondul, în serviciul unor utopii criminale, bazate pe represiune și teroare? Mai mult, în virtutea cărei logici defecte asistăm astăzi la un reviriment al acelorași spectre, împănate cu aceleași promisiuni deșarte, în numele cărora orice violență se vrea justificată și orice grozăvie devine brusc permisă? Iată de ce Vladimir Tismăneanu nu obosește să propună „etica neuitării” a Monicăi Lovinescu drept antidot universal contra miasmelor înșelătoare ale oricăror religii politice, cu precădere ca remediu preventiv la cântecul de sirenă al utopiei comuniste. E rețeta prin care tinerii pot deveni conștienți de posibilele capcane ideologice ale prezentului tocmai datorită cunoașterii amănunțite a fantasmelor trecutului.

Deși răvășitoare, contondente, neiertătoare, pozițiile de forță morală și intelectuală de pe care Tismăneanu își susține teoriile și își argumentează concluziile nu au nimic obositor, didacticist sau repetitiv. Nu există nimic dogmatic sau rigid în textele care compun această carte, care nu e nici măcar pe alocuri poluată de tonalități ex cathedra. Ceea ce impresionează este suplețea raționamentelor, lipsa oricărei impresii de artificios, totala onestitate intelectuală, limpezimea și devotamentul față de veridicitate – cheia de boltă a eșafodajului etic pe care Tismăneanu își construiește demonstrațiile. Exagerările, alunecările spre concluzii forțate, subterfugiile de orice fel lipsesc cu desăvârșire.

Nu întâmplător am menționat deja conceptul de claritate morală vorbind despre nucleul dur al personalității profesorului Tismăneanu. Scrierile sale radiază această claritate morală în aceeași măsură în care îi lezează profund pe cei cărora o atare particularitate – deopotrivă intelectuală și caracterială – le lipsește cu desăvârșire. Revendicându-se deschis drept succesor spiritual al Hannei Arendt și al Monicăi Lovinescu, pe filiera unor Václav Havel și Leszek Kołakowski, Vladimir Tismăneanu menționează deseori lovinescianismul ca fiind Nordul adevărat al busolei sale morale. Chiar și o lectură superficială a oricăruia dintre textele reunite în acest volum ne va permite să reperăm fidelitatea declarată a autorului față de valori precum cultul memoriei, cultivarea responsabilității față de trecut, o imparțialitate fără abateri în clasarea figurilor centrale ale istoriei recente, dar și aversiunea absolută față de lașitățile pactizante, față de asocierile înjositoare (ceea ce Tismăneanu denumește „proximități maculante”) și, mai cu seamă, o delimitare completă față de tendința egalizatoare a vinei colective.

Fascinat de spiritul neînfrânt al celor care au rezistat atunci când totul părea pierdut, nedezmințit discipol al celor care au sperat „împotriva oricărei speranțe”, cum sublim formulează Nadejda Mandelștam, Tismăneanu revine deseori la exemplele luminoase care compun ceea ce el numește „panteonul onoarei”: disidenții, apostații, liderii spirituali ai rezistenței, anonimii care au întreținut vie flacăra umanității atunci când totul părea înecat în dezumanizare. Pentru Tismăneanu, „Loialitatea este o însușire a caracterului, o capacitate de a evita oportunismul, duplicitatea, fățărnicia, fariseismul. Un om loial nu face tranzacții de principii. Una dintre cele mai grave consecințe ale comunismului este tocmai această aiuritoare gimnastică a valorilor, în care dispar distincțiile dintre onoare și dezonoare. Un univers plumburiu unde totul este o apă și-un pământ, vorba Monicăi Lovinescu, așadar unul în care totul se transformă in noroi…”.

Nu e dificil să deslușim poziția autorului acestei cărți față de natura corupătoare a Răului în istorie. Tismăneanu nu se sfiește să vorbească despre fenomenologia speranței; printre rânduri, e lesne pentru cititor să identifice direcțiile pe care autorul ar dori să i le indice, dar nu o face cu instrumentele emoționalului, ci printr-o serie de teze demonstrate cu maximă responsabilitate intelectuală.

Pentru că îmbrățișează deschis statutul de spectator angajat, în sensul indicat de Raymond Aron, și pe acela de intelectual critic, în sens lovinescian, Tismăneanu își asumă public consecințele propriilor luări de poziție. Nu se ascunde, nu se scuză, nu-și „nuanțează” punctele de vedere, nu-și edulcorează sentințele. „Mă mefiez de relativismul moral, îl consider o tehnică ipocrită de a camufla lașitatea.” Nu cred să fi citit o mai limpede și mai convingătoare declarație de adeziune față de Adevăr.

Pe Vladimir Tismăneanu îl cunosc personal de peste un deceniu. Anterior, vocea intelectualului public româno-american – fugit din România comunistă într-un gest cu iz de apostazie (în măsura în care trecutul de true believers al părinților săi ar fi sugerat un alt parcurs al tânărului Vladimir) – fusese pentru mine un reper al rezistenței, al occidentalismului în tot ce avea el mai bun, al succesului academic de cel mai înalt nivel în spațiul ultracompetitiv american.

Dincolo de prezența la Radio Europa Liberă și de valoroasele contribuții din mediul academic, probabil cel mai memorabil și fulminant moment în care aportul lui Tismăneanu la posteritatea comunismului românesc devine de necontestat a fost Raportul Final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România – informal, Raportul Tismăneanu. Pe fundalul irupției necenzurate în spațiul public a celui mai sulfuros naționalism de grotă – în zilele publicării Raportului și cu precădere în momentul istoric al condamnării comunismului în plenul Parlamentului României –, Tismăneanu a făcut proba de foc a unei integrități caracteriale de nezdruncinat. Documentul rămâne cel mai important pas și singurul de o asemenea anvergură făcut de România postcomunistă în încercarea de a se rupe de propriul trecut totalitar. Fără Vladimir Tismăneanu, acest before and after nu ar fi existat. Fie și numai grație Raportului Tismăneanu, autorul cărții de față rămâne cea mai relevantă voce avizată a anticomunismului românesc în contemporaneitate.  

În 2015, ca bursieră Fulbright la University of California, Santa Barbara, am fost selectată să particip la un seminar de câteva zile în Philadelphia. Împreună cu soțul meu, Dominic Negrici, nu am ratat atunci ocazia de a vizita și Washington, DC, unde profesorul Tismăneanu și minunata sa familie nu au precupețit niciun efort în a ne face să ne simțim bineveniți. Deși îi cunoșteam deja proverbiala generozitate și ne bucuraserăm în repetate rânduri, în țară, de compania distinsă a domniei-sale, serile la Washington au fost de neuitat. Efervescență intelectuală, conversații fermecătoare, nenumărate mostre din ceea ce nu poate numi decât „efectul Tismăneanu”.

Cum s-a născut ideea acestei cărți? A fost rezultatul anilor în care ne-am văzut doar pe Zoom, ani a căror greutate am resimțit-o teribil: o perioadă de cumplită secetă intelectuală, în absența discuțiilor face to face care marcau fiecare vizită în România a profesorului Tismăneanu și care obișnuiau să contribuie din plin la păstrarea tonusului nostru moral. Circumstanțele au făcut ca eu să preiau complet responsabilitatea acestui proiect, inițial menit deopotrivă pentru mine și soțul meu, căruia îi mulțumesc pentru aportul în repartizarea pe categorii a textelor alese, făcând posibilă stabilirea unei taxonomii care să nu constrângă, ci să edifice.

Acest demers își propune să le ofere cititorilor de limbă română acces la un tip de gândire, analiză și informație prea rar întâlnit în cultura politică autohtonă a acestor zile. Selecția textelor a fost făcută tocmai urmărind semnificația lor dincolo de „mode și timp”, ca să apelăm la bine-cunoscutul vers al lui Ion Barbu: timpul le-a acordat o validitate care poate fi constatată prin însuși volumul de față și prin ceea ce el reprezintă.

Din abundența de contribuții editoriale pe care Vladimir Tismăneanu le-a avut, de-a lungul vremii, în calitate de colaborator al Radio Europa Liberă Moldova, am avut mână liberă să le aleg pe acelea care să răspundă cât mai lămuritor și mai concis neliniștilor unui cititor aflat în căutare de repere. Dintre cărțile aceluiași autor, atât Scrisori din Washington. Reflecții despre secolul douăzeci (editată de Ioana Copil-Popovici), cât și  Teze și antiteze la Washington (prefațată de către Marius Stan) pot servi drept posibile canevasuri ale volumului pe care urmează să-l parcurgeți. La nivel tematic, direcțiile pe care le-am avut în vedere au fost sovietologia și marxologia – în context filosofic, sociologic, istoric. Fiindcă ne-am dorit o carte despre idei, am omis includerea oricăror chestiuni de interes local, oricât de savuros-edificatoare ar fi fost (protipendada comunismului românesc, figuri politice postdecembriste etc.).

Pentru a pricepe nemijlocit în ce constă „efectul Tismăneanu” și a vă face o idee clară despre tot ce are de oferit mintea sclipitoare a acestui intelectual public, vă invit să parcurgeți paginile care urmează. Sunt un stimulent suficient pentru a vă deschide apetitul spre consultarea unora dintre cărțile mai intimidante ale autorului. Formula propusă aici, a aglutinării tematice de eseuri, devine câștigătoare în iureșul de preocupări cronofage ale realității imediate. Pentru cei tineri – a căror percepție asupra comunismului românesc este fie vagă, fie contaminată de nostalgiile după „Epoca de Aur”, tot mai prezente în conștiința colectivă –, cartea de față este o lectură indispensabilă, cu un uriaș potențial curativ. Pe scurt, un antidot la romanticizarea absolut abuzivă și revoltătoare a ceea ce a fost, pentru România, cea mai mizerabilă și mai nocivă perioadă a istoriei sale moderne.

 Monica Got

București, 20 septembrie 2023

[*] Mulțumiri Editurii Humanitas pentru permisiunea publicării aici a acestui text – prefața celei mai recente cărți a lui Vladimir Tismăneanu, Aventura ideilor (Humanitas, 2024).