„Personaj fără nicio însușire, Tito a avut o singură dimensiune: Cea politică”
Milovan Djilas
Omul politic francez Édouard Herriot[1] a afirmat la un moment dat că „Iugoslavia nu este atât de unită pe cât am dori. Nu putem elimina în câțiva ani consecințele mai multor secole”. Nimic mai adevărat. Au existat câteva Iugoslavii, atât cea interbelică, a regelui Alexandru I Karagheorghevic, cea postbelică, al cărei simbol a fost și este Iosip Broz Tito, respectiv Iugoslavia anilor ‘90, destrămată în urma acelui deceniu (până la finalul secolului XX) atât de conflictual și traumatizant.
Articolul își propune să trateze motivele, desfășurarea și urmările unui act politic cu multiple reverberații: Destituirea lui Aleksandar Rankovic (1966). Tito, ca șef de necontestat al Iugoslaviei postbelice, a fost înconjurat de patru oameni de maximă încredere: Muntenegreanul Milovan Djilas, slovenul Edvard Kardelj, croatul Vladimir Bakaric și sârbul Aleksandar Rankovic. În anul 1978 același Tito avea să propună, în perspectiva apropiată a succesiunii sale, principiul președinției colective și colegiale a statului iugoslav. Pe rând, aproape toți cei apropiați au fost eliminați (Djilas în 1954, Rankovic în 1966) sau pur și simplu au murit din cauze naturale (Kardelj a decedat în 1979 iar Bakaric în 1983, după ce a fost membru al președinției colective sus-menționate). Conducerea autoritară a Iugoslaviei, al cărei creator de altfel a și fost, a fost simbolizată de Iosip Broz Tito inclusiv prin semnificația fonetică a numelui său ce pune în valoare întreaga sa conduită de șef al statului federal, surprinsă de biograful Léon Brussard[2]: „Iosip Broz, numit Tito pentru că a știut întotdeauna să se impună și să distribuie sarcini și funcții (Ti-To! Ție, aceasta!), a refuzat toate compromisurile printr-un simț al pericolului și al deciziei rapide menit a destabiliza adversarul sau inamicul. Neafiliat niciunui grup etnic și exaltând unitatea națională, a devenit prin el însuși referința comună a unui stat ce, divizat împotriva voinței sale, nu a fost decât un mozaic al situațiilor specifice și distincte”. Simt nevoia să adaug acestor rânduri sintetice cuvintele președintelui francez François Mitterrand, de o precizie aproape chirurgicală: „Tito a fost singurul factor coagulant al unei țări destrămate de forțe centrifuge”.
Tematica este una vastă însă câteva repere cronologice sunt necesare pentru încadrarea într-un context istoric determinat. Iugoslavia postbelică a avut un destin individualizat față de cel al celorlalte state central și est-europene aflate în perioada post 1945 în orbita URSS. Lider fondator al așa-numitei „mișcări de nealiniere”[3], Iugoslavia a avut un drum propriu al organizării socialiste a statului prin „autogestiune” ca formă distinctă economică, respectiv prin federalism politic (relativ desigur), unul la nivel republican respectiv provincial (în acest ultim caz Provinciile Autonome Kosovo și Voivodina). 1948 a însemnat ruptura Tito/Stalin, 1952 a adus cu sine redenumirea Partidului Comunist din Iugoslavia (KPJ, „Komunistcka Partija Jugoslavije”) devenit Liga Comuniștilor din Iugoslavia („Savez Komunista Jugoslavije”); denumirea a fost aleasă tocmai pentru a se diferenția de „partidele comuniste și muncitorești” din estul european; 1954/epurarea lui Milovan Djilas[4], 1955/ reconcilierea cu URSS și recunoașterea de către acesta din urmă, în urma vizitei la Belgrad a lui Nikita Hrușciov, a existenței „formelor diferite de socialism”[5], 1962/decizia de a permite libera circulație în străinătate pentru motive profesionale (muncă) prin care sute de mii de cetățeni iugoslavi au putut lucra în Occident, 1963 și o nouă Constituție etc. Ceea ce îmi propun însă să subliniez este atât particularitatea Iugoslaviei, inclusiv în această primă perioadă postbelică și determinată în foarte mare măsură de ruptura cu URSS-ul stalinist, cât și realitatea anilor ‘60, perioadă în care destinderea, „coexistența pașnică”, mișcările sociale, emanciparea generațional-culturală au produs o necesară reașezare a priorităților, o distanțare față de metodele anilor ‘50, o îndepărtare a celor care nu au urmat acest nou curs sau care s-au opus acestuia. În plus, Iugoslavia a avut un element determinant și constant în politica sa, inclusiv în primii ani postbelici: Apropierea față de Occident. Este justă observația aceluiași Bernard Feron potrivit căreia Tito a stăpânit arta de a se adapta circumstanțelor printr-un comunism iugoslav original „fruct al necesității” dar și prin autogestiunea economică- o „conciliere a socialismului și libertății”. Nu pot omite aici însă aspecte politice importante cum ar fi semnarea la Bled (9 august 1954) a Pactului Balcanic ce prevedea asistența mutuală între Iugoslavia, Grecia și Turcia în cazul unei agresiuni externe, apropierea reciprocă între Iugoslavia și statele occidentale pe fondul divergențelor profunde cu sovieticii[6] sau politica în domeniul ce mai târziu va purta numele de diplomație culturală. Felipe Hernandez[7] surprinde câteva aspecte relevante dacă ne gândim la climatul din Iugoslavia acelor vremuri (deceniul șase al secolului trecut) versus aceeași perioadă în România de exemplu: activitatea „Comitetului Scriitorilor Iugoslavi” și prezența la Belgrad a lui Paul Éluard, Tristan Tzara, Roland Barthés, Roger Garaudy, Eugène Ionesco denumit „dramaturgul franco-român”, Jean Lacouture; în 1956 soseau la Belgrad Jean-Paul Sartre și Simone de Beauvoir iar în anul 1957 s-a încheiat un „Acord de cooperare economică și asistență tehnică între Franța și Iugoslavia”, marele istoric Fernand Braudel fiind la rândul său prezent, pentru câteva conferințe, la Universitatea din Belgrad. Iugoslavia s-a poziționat ca stat-avangardă al politicilor culturale, aspect ce va lua o dinamică crescută în anii ‘60, odată cu școala de vară de la Korcula (după 1963), respectiv activitatea literar-filosofică a grupului belgrădean „Praxis” (1964). Nu întâmplător, în aceiași ani (1961) Iugoslavia participă pentru prima dată la festivalul muzical continental „Eurovision”.
După cum am menționat la începutul acestui articol, este de reflectat asupra sincerității sau politicii deliberate privind aceste fenomene culturale și nu numai; cel mai probabil a fost o supapă, o slăbire a presiunii ideologice, o permitere a unei „critici urmărite, dar tolerate” sau a unui „raport complex și ambiguu între intelectuali și birocrația Partidului”. Este mult de discutat asupra grupului „Praxis” însă represiunea asupra membrilor acestuia a avut un caracter moderat: pe de o parte în ianuarie 1975 un număr de 8 membri (Ljubomir Tadic, Zagorka Golubovic, Miladin Zivotic, Dragoljub Micunovic, Nebojsa Popov, Svetozar Stojanovic, Trivo Indic, Mihailo Markovic) au fost excluși din Universitate dar, pe de altă parte, au fost integrați ulterior în cadrul Institutului de Științe Sociale din Belgrad. Cei ce au dorit să emigreze au făcut-o fără alte repercusiuni.
Trecând la principalul subiect (epurarea lui Aleksandar Rankovic), sunt binevenite cred câteva elemente biografice ale acestuia[8]: Născut în Serbia în anul 1909, devine membru al Tinerilor Comuniști în 1927, al Partidului Comunist din Iugoslavia (1928) și secretar general al acestuia (1937). Cunoscut (nom de guerre) sub numele de Leka sau Marko, a fost alături de Tito și partizanii săi în timpul războiului iar imediat după încheierea acestuia a ocupat funcția de ministru de interne, șef al UDBA[9] între anii 1946-1953. Din anul 1953 a devenit vicepreședinte al Consiliului Executiv Federal și, din 1963, vicepreședinte al Iugoslaviei.
Ministru de interne și șef al poliției secrete, Aleksandar Rankovic a fost inflexibil față de tot ceea ce a considerat drept amenințare a existenței statale a Iugoslaviei. Politica sa fermă față de opozanți, a se lua notă că în ziarul „Politika” din 30 decembrie 1951 Aleksandar Rankovic a publicat „lista numelor indezirabile printre care s-au numărat juristul, istoricul și criticul literar Slobodan Jovanovic, profesorul universitar Dragoljub Jovanovic”[10], atenția și supravegherea strictă a climatului din Kosovo, ostilitatea față de descentralizare și liberalizare politică chiar și în condițiile subliniate mai sus și aferente anilor ‘60, raporturile rezervate cu celălalt adjunct al lui Tito (Edvard Kardelj) ce s-au tradus printr-o poziționare reciprocă și antagonică între conservatorism și reformă, între autogestiune și centralism economic, toate acestea au contribuit la actul acuzator din 1966. Paul Garde menționează că Rankovic a fost „foarte util pentru treburile dure”[11] dar nepotrivit și chiar dogmatic în privința descentralizării și autogestiunii. În plus, s-au făcut simțite și elemente de cult al personalității (orașul Kraljevo din Serbia a primit numele de Rankovicevo) în condițiile în care singurul personaj ce se putea bucura de un asemenea privilegiu nu putea fi altul decât Tito. Rankovic a fost nu de puține ori frustrat, unul din momente și anume greva minerilor din Trbovlje (Slovenia, 1957) urmată de ordinul lui Tito de reprimare a acestui protest fiind descris de Misha Glenny[12]: „Oh, da! Dacă Bătrânul are nevoie să i se aplice vreo problemă ideologică îl sună pe Kardelj. Dacă are nevoie de cineva care să se murdărească pe mâini, atunci spune întotdeauna: du-te Marko! Hai, du-te!”. Același Misha Glenny subliniază rolul lui Rankovic în eliminarea lui Milorad Djilas (1954). Acesta din urmă a fost convocat de urgență la vila lui Edvard Kardelj (Djilas viziona la un cinematograf din Belgrad filmul american „Cetățeanul Kane”; aș adăuga aici semnificația faptului că în Belgradul anului 1954 rulau filme americane), iar acolo practic a fost anunțat asupra iminentei sale epurări. Anterior, în ziarul „Borba” („Lupta”) Djilas atacase conduita „polițistului de neînduplecat” Aleksandar Rankovic, șef al UDBA.
În data de 16 iunie 1966 a avut loc sesiunea Comitetului Executiv al Ligii Comuniștilor din Iugoslavia. Tito în persoană l-a atacat pe Rankovic pretinzând că UDBA a instalat, fără știrea sa, microfoane în toate reședințele oficiale din Belgrad. A fost desemnată „o comisie de investigație” formată din Krste Crvenkovski, Jovan Veselinov, Veljko Vlahovic. Aleksandar Rankovic „a fost inculpat pentru abuz de putere și tentativă de preluare a puterii în Partid și în Federația iugoslavă”. Demiterea sa a fost larg mediatizată în publicațiile iugoslave. Felipe Hernandez, referindu-se la demiterea lui Rankovic, a definit conceptul de „caz în interiorul Partidului”[13]. Este vorba de o campanie politică de epurare ce lasă personajul-țintă fără nicio șansă de a se dezvinovăți: „Nu contează gradul de culpabilitate al adversarului ci exclusiv interesul Partidului în a-și apăra interesele și poziția”. Rankovic a deviat de la „linia ideologică și politică” iar înlăturarea sa a fost urmată de epurarea a sute de cadre ale UDBA. Nu întâmplător de la acest moment poliția secretă va fi condusă succesiv de trei sloveni: Mitjia Kraigher, Stane Brovet, Stane Potocar. Rankovic a fost acuzat de „concepție contrară construcției societății autogestionare și democrației socialiste”[14] iar centralismul său (și aici am în vedere așa-numitul unitarism – ideea de centralizare și omogenizare etnic-național-politică a Republicilor federative în cadrul Iugoslaviei, cu centru de decizie exclusiv la Belgrad) a fost în contradicție cu „Iugoslavia democratică autogestionară”. De fapt Tito l-a eliminat pe Rankovic, dorind a se deroba de orice responsabilitate în ceea ce a însemnat politica represivă (mai ales în Kosovo) dar și nerealizările autogestiunii și descentralizării. Cu siguranță, la sus-amintitul cult al personalității (desigur, unul limitat în comparație cu Tito) s-a adăugat și poziționarea acestuia ca succesor potențial la conducerea statului. Aceeași autoare a remarcat sintetic că Tito a păstrat lângă el „teoreticianul” (Kardelj) și a sacrificat „practicianul” (Rankovic).
Eliminarea lui Rankovic a produs reverberații la nivelul aparatului de partid dar și al societății. Desigur, principiul sacrosanct a fost și a rămas „fraternitatea și unitatea”[15] popoarelor iugoslave, suprimarea din fașă a oricăror crize de ordin etnic și național, aspirația la societatea ce ar fi trebui să fie după cum a zugrăvit-o Bosko Bojovic: „Certitudinea coabitării, pluralismul cultural și confesional, o limbă comună și o depășire a clivajelor etnice”. Să recunoaștem, post factum, o aspirație hazardată în raport cu realitatea unui stat federal căruia dispariția liderului fondator i-a deschis drumul spre secesiune. Tito a avut o atitudine deschisă pe plan extern, reușind să-și maximizeze avantajele derulate din poziția sa, însă una mai puțin flexibilă pe plan intern. Trebuie nuanțată această din urmă afirmație prin distincția, pe de o parte, între critica graduală intra-partinică până la un punct tolerată și liberalizarea culturală respectiv, pe de altă parte, intransigența dovedită față de atacarea fundamentelor puterii de stat. Deși eliminarea lui Rankovic a fost un triumf aparent al descentralizării, al unui anume grad de libertate, totuși nu trebuie exagerat până la a transforma acest act în reformă. A fost mai degrabă o dezechilibrare a balanței de putere în rândul Ligii Comuniștilor din Iugoslavia. În momentul în care această epurare a fost urmată de o încurajare peste o limită anume a propriei afirmări a apărut, subsecvent, represiunea. Am în vedere suprimarea „Praxis” (1974), reprimarea „Primăverii Croate” (1971), tulburările din Kosovo (1968); toate au constituit un refuz, de la un punct încolo, al criticilor și alternativelor sociale și politice. Pe acest fond, din păcate, mai târziu se va impune naționalismul.
Epurarea lui Aleksandar Rankovic a avut câteva consecințe, surprinse de altfel de autoarea Sonja Biserko[16]. Cea mai importantă și, după cum vom vedea imediat, simbolică, a fost la nivelul societății sârbe. Pentru unii dintre membrii acesteia destituirea lui Rankovic s-a tradus printr-o amenințare a unității iugoslave și printr-o desconsiderare a ponderii sârbe în statul federativ. Reproduc din lucrarea sus-menționată scrisoarea lui Dobrica Cosic, scriitor și om politic sârb, adresată lui Tito la 28 iunie 1966: „Gata de a suferi fiecare posibilă consecință, vreau să te asigur de următoarele: căderea și ruina politică a lui Aleksandar Rankovic a declanșat în Serbia un proces de dezintegrare morală, politică și națională și a cauzat o fisură pe care generației noastre îi va fi greu să o poarte cu sine și să o depășească, moral vorbind. După o asemenea prăbușire și ruină a lui Aleksandar Rankovic, mi-e teamă că Tito nu va mai fi cel de odinioară sau că Liga Comuniștilor din Iugoslavia nu va mai fi la rândul său ceea ce lumea crede că trebuie să fie, în avangarda renașterii socialismului și a victoriei asupra a tot ceea ce amintește de epoca stalinistă”. Dobrica Cosic a adăugat că „poporul sârb îi este loial lui Rankovic și-l respectă pentru că îl vede ca pe un simbol de stat al Serbiei”. O poziție, să recunoaștem, departe de „fraternitatea și unitatea iugoslavă…”. În anul 1968 Dobrica Cosic va fi exclus din Liga Comuniștilor din Iugoslavia. Membru al „Societății Literare Sârbe” și al „Prosvjeta” (grupare culturală a sârbilor din Croația), Dobrica Cosic s-a referit la „unitatea spirituală a națiunii sârbe destrămate”. Pe aceeași linie, în anul 1971, la Facultatea de Drept a Universității din Belgrad, Mihajlo Duric va spune că „granițele Serbiei nu sunt naționale sau istorice; cu excepția poate a Sloveniei, nicio graniță republicană în Iugoslavia nu este una adecvată, cu precădere cea a Serbiei”. Avertismente timpurii, să recunoaștem, precursoare a imploziei de peste doar douăzeci de ani.
Conduita lui Aleksandar Rankovic nu a fost una eminamente naționalistă, dacă se are în vedere activitatea sau comportamentul său ulterior destituirii sale. Mai degrabă putem vorbi de unitarism, de crezul său în existența unei Iugoslavii centralizate, nu a unui stat ce urmărea să delege puterea către componentele federative. Este important de precizat că Rankovic s-a stabilit la Dubrovnik (port croat la Adriatica) și a evitat cu desăvârșire orice ieșire publică până la moartea sa, survenită în 1983. Pe termen scurt Tito a rămas „singurul arbitru al sistemului politic” ce a continuat o politică a descentralizării și liberalizării (începând din 1970, la propunerea croaților, deciziile în Parlament și Guvern se vor lua pe bază de unanimitate) însă acțiunile ferme de reprimare a mișcărilor ce riscau „să iasă din rând” („Primăvara Croată”/1971, epurarea reformiștilor Latinka Perovic și Marko Nikezic din cadrul Ligii Comuniștilor din Serbia în 1973 etc.) au fost urmate de prevederile destul de generoase ale Constituției din 1974, unele de federalizare și descentralizare reale la nivel de republici și provincii componente. Eliminarea lui Aleksandar Rankovic a fost percepută drept semnal al unei liberalizări poate mai profunde decât s-a crezut și, paradoxal, decât s-a dovedit a fi realmente: în 1967 a apărut „Declarația privind numele și statutul limbii literare croate”, în 1968 mișcările din Kosovo, individualizarea națiunii „Musulmane” din Bosnia (1968) și, nu întâmplător, tot acum apare trupa muzicală foarte cunoscută în Europa de Est „Bjelo Dugme” („Butonul Alb”). Pe parcursul următorilor ani (până la moartea sa, în mai 1980), Tito, pe care Vesna Pesic l-a numit „acest șef de necontestat, temut și admirat, conducător al unui stat cu 6 Republici, 5 națiuni, 4 limbi, 3 religii, 2 alfabete și un singur Partid”, a continuat să conducă Iugoslavia. Însă naționalismul nu a mai putut fi obturat sau periferizat. În anul 1983 Rankovic a murit la Dubrovnik iar ceremonia funerară organizată la Belgrad[17] a fost o expresie a solidarizării cu liderul sârb (înainte de a fi iugoslav) mazilit, poate un semn al respingerii politicii oficiale post-Tito, simbolizată de expresia: „I Posle Tita? Tito!/Și după Tito? Tito!”. Titoismul, inexorabil, se apropia de finalul existenței sale, nereușind să supraviețuiască liderului întemeietor.
Cred că, retrospectiv, cuvintele lui Latinka Perovic sunt edificatoare în ceea ce înseamnă relația între un regim autoritar și imposibilitatea acestuia de a se reforma sau de a desăvârși o reformă ce, cu siguranță, îi amenință direct existența: „Și cine știe după ce mecanism al istoriei, autocrații au înțeles că fiecare reformă este fatală pentru o autocrație, iar reformiștii, la rândul lor au înțeles că o autocrație nu se reformează”.
(varianta inițială a articolului a fost publicată pe platforma Marginaliaetc.ro la data de 01.05.2021)
[1] 1872-1957; premier, președinte al Adunării Naționale, primar al orașului Lyon, ministru în mai multe rânduri, membru al Academiei Franceze. (www.academie-francaise.fr)
[2] „Revue des Deux Mondes”, 04.05.2016
[3] alături de Egiptul lui Nasser, India lui Nehru, Ghana lui Nkrumah și Indonezia lui Sukarno
[4] ales la 26 decembrie 1953 președinte al Adunării Naționale, a fost ulterior exclus din Liga Comuniștilor din Iugoslavia
[5] conform Bernard Feron în lucrarea „Yougoslavie, origines d’un conflit”, Le Monde Editions Marabout, 1996.
[6] istoricul Bosko Bojovic citează afirmația lui Sava Kosanovic, ambasador iugoslav la Washington între 1946-1950: „Relația Iugoslaviei cu Occidentul îmi oferă a feeling of safety”
[7] volumul „Élites, intellectuels et démantélement de la Yougoslavie”, Editions L’Harmattan, 2019.
[8] conform lui Catherine Lutard-Tavard, volumul „La Yougoslavie de Tito écartelée: 1945-1991”, Editions L’Harmattan, 2005.
[9] 1946-1953, „Uprava Drzavne Bezbednosti”/„Departamentul Securității Statului”.
[10] conform Felipe Hernandez, op.cit.
[11] în volumul „Vie et mort de la Yougoslavie”, Editions Fayard, 1996.
[12] în lucrarea „Naționalism, Război și Marile Puteri 1804-2012”. Editura Trei, 2020.
[13] „Parti ski slucaj”, conform Felipe Hernandez, op.cit.
[14] conform lui Catherine Lutard-Tavard, op.cit.
[15] Bratstvo i Jedinstvo în original
[16] conform „Yugoslavia’s Implosion, The Fatal Attraction of Serbian Nationalism”, disponibil la https://www.nhc.no/content/uploads/2018/07/YugoslaviasImplosion_book.pdf
[17] imagini pot fi vizionate aici: https://www.youtube.com/watch?v=4AWrAotoxOc, accesat la 26 aprilie 2021
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Interesant. Iugoslavia a fost un rateu al Tratatului de la Paris (Versailles) in 1919, istorie explicata magistral de Margaret MacMillan, istoric britanic/canadian nepoata a lui Lloyd George primul -ministru britanic in 1919. Ea a avut access la arhiva personala a lui George si implicit, a vazut o multime de documente neoficiale . Capitolul despre România nu este māgulitor deloc si aratā cum România a pierdut Valea Timocului in favoarea Iugoslaviei la negocieri, datoritā arogantei prostesti lui Brātianu. De fapt, MacMillan descrie cum Brātianu era absolut detestat de Clemenceau , Wilson (presedintele American prezent fizic la negocieri) si George. Doar principiile determinarii granitelor pe baze etnice ale lui Wilson si Clemenceau au facut România Mare …. si ambitia reginei Maria a României care s-a dus la Paris in persoanā sā salveze negocierile idiotului de Bratianu care , se spune in carte, vorbea tare, epata in limba franceza, intarzia la negocieri in mod constant, is primea oaspetii intins pe un divan, etc , … Un miticā Român, Balcanic tipic. Am avut noroc in 1919. Si ceea ce a mai ajutat ideea României Mari in viziunea lui Wilson, a fost aroganta extraordinarā a delegatiei maghiare si faptul ca Armata Românā era in Budapesta luptând impotriva comunistilor lui Bela Khun. Clar, a fost un concurs de imprejurari favorabile dar cu toate astea am pierdut românii din Valea Timocului si care sunt sub presiunea sârbā incontinuu de -atunci.
D-le Mav, tot aud de la o vreme, chiar și de la unii istorici, această aserțiune, devenită aproape poncif, și anume că la 1918-1919 am fi avut noroc ! Din ce am citit, pierderile armatei române în Primul Război Mondial s-au ridicat la 335.000 militari morţi sau dispăruţi şi 75.491 invalizi. Din rândurile populaţiei civile au pierit peste 650.000 de oameni răpuşi de boli, foamete, mizerie şi represalii prin execuţii de către trupele de ocupaţie. Pierderile reprezintă 33 la sută din totalul efectivului
mobilizat din România, în timp ce pentru alte state membre ale Antantei aceste cifre se ridicau la 10,66 % (Marea Britanie), 17,48 %
(Rusia) şi 18,29 % (Franţa), din efectivele mobilizate. În contextul acesta, nu credeți că am plătit ca scump acest „noroc” ?
@ S Petria
Ceea ce spuneti dumneavoastra intareste asertiunea mea conform careia Romania a avut un noroc chior in 1918/1919 cand a fost creata Romania Mare. Nu numai ca armata romana a suferit niste pierderi serioase dupa ce a trecut Carpatii in Transilvania dar rezistenta eroica de la Marasti, Marasesti si Oituz nu a fost decat … rezistenta. A facilitat armistitiul prin care Romania a iesit din razboi. Practic Romania nu a castigat nimic din punct de vedere militar in primul razboi mondial. A evitat o infrangere serioasa prin rezistenta de pe frontul din Moldova. SIngurul lucru pozitiv a fost ca Guvernul Majestatii Sale Ferdinand I, a mentinut Armata pe picior de razboi pana in 1919 cand datorita vacuumului de putere din Estul Europei (unde Rusia nu mai exista militar pentru ca se nastea monstrul comunist iar Ungaria and Austria erau in genunchi) armata Romana a fost capabila sa marsaluiasca pana la Budapesta si sa o ocupe, sa alunge comunistii de la putere si sa se retraga la presiunea Aliatilor. Nimeni nu contesta jertfa extraordinara a romanilor de pe front, in cei doi ani de razboi dar nici nu putem sa inchidem ochii la cat de nepregatita a intrat Romania in razboi. Coruptia din aparatul de stat al Regatului Roman a dus la o armata subechipata, dezbracata si prost condusa de niste imbecili cu pretentii. In cartea scrisa de Margaret MAcMillan la un moment data este mentionata uimirea ofiterilor germani care au constatat ca ofiterii romani de cariera se machiau, se parfumau si isi vopseau unghiile … pe front. A trebuit sa suferim o infrangere teribila in Transilvania ca sa schimbam corpul ofiteresc si sa reusim rezistenta de pe frontul din Moldova. In carte se face o paralela intre diverse armate europene care au intrat, la fel ca Romania, complete nepregatite in Marele Razboi. Spre exemplu, autoarea, canadiano-britanica, explica cum armata britanica a inceput razboiul in celebrele tunici rosii de pe vremea razboaielor cu Napoleon, si datorita carora, soldatii Germani se distrau impuscand Britanici zilnic, facand pariuri cine impusca mai multi intr-o zi. In comparatie armata germana avea deja celebrele casti ” Star Wars” si uniforme de camuflaj. Deci incompetenta la nivel de stat nu era doar in Regatul Roman. In acceasi carte se povestete despre incompetenta incredibila a Armatei Rusiei si de nivelul extraordinar de subechipare si nepricepere strategica si tactica a ofiterilor rusi. Este izbitoare asemanarea cu situatia din zilele noastre in cazul Romaniei si al Rusiei. … Dar da, Romania a avut noroc de un vacuum de putere in Estul Europei si a putut sa creeeze Statul Unitar Roman – pe care astazi il luam ” for granted” cum zic Britanicii.
domnule mav, am citit si eu cartea (fauritorii pacii) si cred ca ati confundat banatul cu valea timocului.
1. prin tratatul incheiat cu antanta in 1916 ni se promiteau in caz de victorie, toate teritoriile locuite de romani din austro-ungaria, nu din serbia! disputa cu sarbii a fost referitoare la banat, nu la valea timocului. romanii n-au stapanit niciodata teritorii la sud de dunare in afara de dobrogea in timpul lui mircea cel batran.
2. antipaticul bratianu cerea indeplinirea la litera a tratatului din 1916 cu toate ca antanta ii reprosa incheierea pacii separate cu tripla alianta in 1918. o tinea langa cu cererea lui, ba i-a invinuit pe aliati ca nu au indeplinit conditia din tratat de a face demonstratie de forta pe frontul de la salonic in vara lui 1916. si cireasa de pe tort, a respins clauzele tratatului de pace cu austria referitoare la minoritati, parasind furios conferinta de pace.
3. pledoaria contelui appony in favoarea tarii sale a fost extraordinara, cei patru mari au fost profund impresionati. norocul nostru a fost acela ca appony a avut neinspiratia sa aduca inca un argument in favoarea transilvaniei unguresti prin faptul ca romanii sunt o natie inferioara, moment in care vraja s-a rupt.
@Hex
Da e o carte extraordinara si ma bucur ca a fost tradusa in limba Romana. Eu am citit-o sub titlul original „Paris 1919”.
Punctele 2 si 3 – in fond intariti ceea ce am postat initial.
Punctul 1, daca va aduceti aminte, in carte se precizeaza clar pozitia presedintelui Wilson prin care granitele erau trasate in finctie de rapoartele de pe teren, care specificau procentele etnice in fiecare regiune. De aseemenea, in mod impresionant, este mentionat faptul ca oameni de stat precum Clemenceau, George Lloyd si Wilson, au ajuns sa stea in gennghi pe podea pe care erau intinse hartile si pe care trasau cu creionul granitele in functie de rapoartele etnice ! In aceasta situatie s-a aflat si Timocul si cu toate ca nu a fost niciodata sub administratie romaneasca, majoritatea de-acolo a facut ca acea granita sa intre in Serbia de azi. Datorita lui intarzierii lui Bratianu si a discursului delegatiei sarbe,, granita a fost trasata fara sa cuprinda Timocul. Argumentul Sarbilor a fost acelasi. „da, acolo traiesc Romani dar nu a fost niciodata pamant sub administratie Romaneasca” , Bratianu nu a fost de gasit asa ca granita s-a trasat asa cum este astazi.
Si da, Appony a considerat untermensh nu numai Romanii ci si Slovacii si Rutenii. Aroganta maghiara a fost taxata ca atare iar granita a fost trasata, cu creionul ( din nou) in favoarea Ceho-Slovaciei (de atunci) intr-o zona in care majoritari erau maghiarii ( cum sunt si astazi acolo)… Probabil ca Orban&Comp ar trebui sa reflecteze la asta in fiecare an in care rememoreaza Trianonul. Si astazi, copiii maghiari invata ca Transilvania ( Erdely) e sub ocupatie Romaneasca. Nu stiu cati Romani stiu asta.
A-l prezenta pe Aleksandar Rankovic drept victimă intră în aceeași categorie cu a-l prezenta pe Imre Nagy drept victimă. Erau niște comuniști îndârjiți, faptele lor au dus la moartea multor oameni, iar în final au primit și ei exact ce-au meritat. Ca să înțeleagă și tinerii de azi: mai lipsește să-l prezentăm drept victimă și pe Prigojin.
Ăsta e un mod clasic de a spăla comunismul, inclusiv în România: singurul vinovat era șeful suprem. Cei din jurul lui, care în realitate comiteau mai multe crime decât șeful, sunt prezentați cu toții drept victime ale represiunii.
Bravo!
Pictorul Ion Adreescu cauză căderii lui Rankovic!
“Documentarul „Pădurea”, semnat de Sinişa Dragin, porneşte de la un fapt real: în 1947, fostul lider comunist iugoslav Iosip Broz Tito a vizitat pentru prima dată România. Regimul comunist proaspăt instalat i-a făcut cadou un tablou al pictorului român Ion Andreescu, „Pădurea desfrunzită”.
În anii ’60, pe atunci tânărul critic de artă Radu Bogdan a decis să elaboreze o monografie dedicată lui Andreescu, care să includă şi o reproducere a tabloului făcut cadou lui Tito. După numeroase probleme şi peripeţii, el a obţinut permisiunea să fotografieze tabloul.
În momentul în care a fost dat jos de pe perete, iugoslavii au descoperit un microfon. Cineva îl spiona pe Tito. Filmul descrie mărirea şi decăderea socialismului în România şi Iugoslavia din perspectiva criticului de artă Radu Bogdan şi a obsesiei sale pentru tabloul lui Andreescu.”
Multumiri pentru articol, foarte interesant si instructiv. Daca ati putea adauga niste linkuri catre articole scrise de dvs pe acelasi subiect sau pe subiecte asemanatoare v-as fi recunoscator.
Interesant, documentat. Felicitari.
Sârbii…acesti sicilieni ai estului. Indarjire determinare mandrie…. inteligenta :)
Val.
apropoo de comentariul corect si bine documentat al lui Mav ar mai fi trebuit mentionata si bravada iresponsabila a aceluias Bratianu care a trimis in Rusia tezaurul Romaniei, in 1917, cand deja acolo lucrurile luasera o turnura revolutionara total nefavorabila casei Romanovilor iar, culmea, cel de al doilea transport afost trimis in iulie 1917, cand tarul fusese deja detronat de cateva luni, situatia lui fiind incerta si,la putin timp dupa aceea, chiar dramatica. Trimiterea tezaurului la Moscova a fost in primul rand gresala guvernantilor nostri; aveam si avem in Carpati atatea pesteri si locuri tainice unde acel tezaur putea fi dosit in conditii de siguranta. Acum cand revedem evolutia evenimentelor istorice de atunci si haosul politic pe care l-a cunoscut Rusia o lunga perioada de timp, inclusiv stalinismul , este greu de imaginat ca vom mai revedea vreodata acel tezaur readus in tara.
Metoda conducerii era sigura si verificata.
Din cand in cand sacul cu sobolani era scuturat ca sa nu se creada sobolanii imuabili.
Dar Iugoslavia era comparativ cu un grad de libertate de neconceput pentru Romania sau URSS.
Plus quasi-moneda convertibila – praful de supa Vegeta pe care il cumpar si azi.
Inclusiv libertate spre/dinspre vest si filme si reviste erotice.
@Durak
Uite ca avem si ceva in comun d-le Durak: preferinta ptr.Vegeta!! Great thing!
Iugoslavia era, realmente, prin comparatie cu Ro (chiar si in vremurile de maxima deschidere) si cu restul lagarului socialist un rai al libertatii si bunastarii.
Chiar si descrierea dezbaterilor ideologice&politice, a aparitiei diverselor manifeste/declaratii cultural-nationale&confesional-etnice, da masura unei situatii incomparabile cu lagarul socialist.
Din nefericire experimentul statal yugoslav s-a incheiat tragic/groaznic. Mare pacat.
Fortele/discursul nationalismului se adreseaza, cateodata, pervers (exemplul Brexit este graitor) unor sentimente adanci si pe fond bune ale sufletului nostru dar care devin prada usoara scarbavnicului discurs amintit. Trist!
”Iugoslavia era (…) un rai al libertatii si bunastarii.”
Din raiul libertății și bunăstării:
Între 1967 și 1971 s-a desfășurat ”Primăvara Croată”, iar protestele izbucnite la Ljubljana după refuzul guvernului federal de la Belgrad de a construi și în Slovenia un mic tronson de autostradă au fost destul de serioase încât Slovenia să anunțe public faptul că nu intenționează să-și proclame secesiunea.
În 1971, șefa Ligii Comuniștilor din Croația a refuzat cererea lui Tito, de a aresta liderii studenților croați, aleși democratic în Federația Studenților Croați. Serbia era naționalistă încă de pe vremea aceea, iar Croația era mereu pusă în situația să-și dovedească distanțarea de naționalismul propriu.
Tot în 1971, în momentul când sârbii au cerut introducerea obligatorie a alfabetului chirilic și în Croația și obligarea Croației de a acorda autonomie atât Dalmației, cât și regiunilor locuite de sârbi în Croația, bazele secesiunii erau deja puse.
A încerca impunerea alfabetului chirilic unei națiuni catolice a fost un atac direct la identitatea croaților. Ăsta pare să fie detaliul cel mai important pe care unii îl ascund, iar alții nu îl înțeleg: croații sunt catolici și scriu dintotdeauna cu litere latine, în timp ce sârbii sunt ortodocși și preferă să scrie cu chirilice. Croația a fost dintotdeauna parte a Occidentului, în timp ce Serbia a fost timp de sute de ani în Imperiul Otoman.
Naționalismul sârbilor a destrămat Iugoslavia, Slobodan Miloșevici a încercat să anexeze teritorii din Croația și din Bosnia-Herțegovina pentru a crea Serbia Mare, nu invers. Internaționalismul comunist era doar o mască, pentru a favoriza naționalismul sârb, la fel cum în URSS același pretins internaționalism comunist favoriza, de fapt, naționalismul rusesc.
@Harald
Mai Harald,
Primele 2 paragrafe din comentariul tau reprezinta f.bune argumente in sprijinul a ceea ce am scris eu. Adica „Iugoslavia era, realmente, prin comparatie cu Ro (chiar si in vremurile de maxima deschidere) si cu restul lagarului socialist un rai al libertatii si bunastarii.” Subliniez „prin comparatie”.
Sa nu acordam sarbilor monopolul nationalismului din fosta Yugoslavie. Sa fim rezonabili! Monocauzalitatea raspunderii, mai ales incauza de speta, este ceva completamente fals. Nationalismul, etnicitatea si probl.confesionale prin „renasterea” islamului militant au avut rolul lor important care….nu s-a stins nici astazi.
Problema e ca demersul culpabilizator aproape exclusiv indreptat impotriva Serbiei a facut ca aceasta sa se indrepte, natural/firesc, catre „imbratisarea” RUS. E bine ?!?