Din latinescul lustratio, ceremonie din Roma antică însemnând purificare, lustrația devine după căderea Zidului Berlinului (1989) un termen care avea să însemne „purificarea” sectoarele cheie – politice, economice, culturale etc.- ale țărilor ex-comuniste de presupușii sau realii colaboratori și activiști ai poliției politice și serviciilor secrete, implicați în funcționarea sistemului comunist. Dincolo de aspectele juridice, de drept, care au fost puse în dezbaterea publică în aceste țări, printre care și România cu a sa lege a lustrației adoptată după 20 ani de la căderea regimului comunist, problema fundamentală pe care o ridică lustrația este nu neapărat una de justiție politică, ci una de memorie. Mai precis, lustrația obligă la un prealabil memorial, înainte de orice act juridic, care poate fi exprimat astfel : cum să faci față unui trecut în prezent și cum să interpretezi acest trecut când prezentul este centrat pe alte urgențe decât cele ale reparării greșelilor trecute ?
Spre deosebire de cele câteva țări (Germania, Polonia, Ungaria…) care au făcut acest exercițiu de lustrare prin care au fost îndepărtați din viața publică foști lideri și colaboratori comuniști, România, în ciuda unor tentative, a înăbușit lustrația din fașă pentru că primele structuri politice construite ca să guverneze țara imediat după 1989 au însemnat, de fapt, recompunerea vechilor rețele de colaboratori ai Securității. În afară de domeniul politic, nici celelalte domenii ale realității nu au fost scutite de reconstituirea vechilor rețelele. Domeniul religios a suferit și el aceeași „traumă”. Nici Biserica Ortodoxă Română (BOR), majoritară confesional, și nici minoritățile confesionale, nu s-au „împăcat” cu trecutul lor de „colaboratoare” ale Securității. Ele nu au produs din interior, decât foarte parțial, evanghelii ale lustrației religioase, altfel spus, cărți publicate, de circulație largă, care, pe de o parte, să îi împiedice pe vechii membri sau colaboratori ai Securității din biserici să preia responsabilități în conducere și în politica publică și, pe de alta parte, să construiască locuri de memorie care să onoreze sacrificiul victimelor individuale și colective ale comunismului, căzute la datorie pentru credință lor. Cele câteva lucrări publicate din interior nu au fost asumate instituțional, adică oficial, nici măcar printr-o deschidere a unei dezbateri interne care să ajute organizațiile religioase să-și poată cinsti în interior martirii, victimele și să se concilieze cu „torționarii spirituali” interni în lumina propriilor lor dogme și doctrine.
Amintim aici câteva dintre acest evanghelii doar pentru a celebra simbolic, în luna decembrie a răsturnării regimului comunist în România, memoria și neuitarea. Neuitarea celor care au suferit direct din lipsa lustrației religioase, neuitarea victimelor colaterale care sunt credincioșii de astăzi pentru că, deși există accesul la memorie, s-a închis poarta sensului acestei memorii : curățirea. Refacerea rețelelor prin „reintegrarea” foștilor colaboratori și „chemarea” epigonilor a tocit nevoia de lustrație și a transformat-o într-o toleranță „ecumenică” generalizată la vânzarea lui Hristos de către Iuda.
Trei exemple de confesiuni religioase din România vor fi evocate aici, fără pretenție de exhaustivitate. Toate însă au trăit „lustrația” în mod similar de la proiect la efecte. Nu va fi amintit cazul Bisericii Ortodoxe Române pentru că nu există inițiative de acest fel. Cărțile apărute în legătură cu BOR și perioada comunistă nu fac parte din această categorie. Să spunem aici doar că reacția BOR la apariția în 2023 a unei cărți al cărei autor este Oliver Jens Schmitt, profesor de istorie la Universitatea din Viena, intitulată Biserica de stat sau Biserica în stat? O istorie a Bisericii Ortodoxe Române, 1918-2023, care a documentat istoria instituțională a BOR, a fost primită de aceasta din urmă cu ostilitate și criticată public. În acest context, pare destul de puțin probabil ca BOR să încurajeze și să producă într-un viitor apropiat „Evanghelii” ale lustrației. În fine, o altă precauție: această analiză nu ia în considerare tezele de doctorat sau alte documente produse de membri ai cultelor religioase pentru că obiectivul este de a ne concentra asupra unei selecții a cărților publicate emanând în principal de la cei care sunt sau au fost clerici (pastori) în cultele exemplificate, cărți popularizate după apariție în interiorul cultului.
Întâi, cazul Bisericii adventiste de ziua a șaptea din România, care este mai special pentru că saga publicării cărților despre istoria colaborărilor cu Securitatea ale corpului pastoral adventist și ale laicilor continuă uneori în ritmul alegerilor pentru desemnarea conducerii Uniunii Adventiste din România o dată la cinci ani (în 2024 vor fi alegeri iar volumul 3 tocmai a fost publicat). O evanghelie a lustrației este cartea Biserica prin puștiul roşu (vol. 1 1944-1965, 2013 și vol. 2 1965-1975, 2018) care ar avea la bază teza de doctorat a autorului (deși la lectura tezei nu este evidentă corespondența), Gheorghe Modoran, doctor în istorie și pastor adventist de ziua a șaptea, despre care există suspiciuni ca ar fi „cochetat” cu poliția politică. Fără a fi o carte după rigorile de cercetare academică, ea rămâne o colecție de documente de arhivă, mai mult sau mai puțin comentate, mai mult sau mai puțin în adecvare cu firavele și rarele analize pe care autorul le produce. Are deci un merit: acela de a restitui o imagine a documentelor „la vedere” conținute de Arhivele CNSAS ale Ministerului Culturii (departamentul „Culte“), Arhivele PCR, Arhivele Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea din România referitoare la trecutul colaboraționist al aparatului clerical adventist, aflat în funcții de conducere (sau nu !), care a instituționalizat o cultură a delațiunii și a opresiunii dacă un comportament nu se ralia la opinia „utilă” care de obicei era cea a puterii în exercițiu. Prin aceasta, cele două volume pun în prim plan schizofrenia dintre doctrina și dogma cultului și comportamentele pastorilor informatori dar și ale laicilor colaboratori ai poliției politice care marchează profund cultura organizațională adventistă și mentalitățile clericale și laice actuale precum și relațiile actuale dintre cultul adventist și Stat.
Cartea (deși primul volum a apărut chiar la editura cultului și a beneficiat chiar de o postfață a unui lider din conducerea Uniunii Bisericii Adventiste) nu a condus, așa cum a fost așteptarea în rândurile unei anumite părți a comunității adventiste, la vreo lustrație, la vreun act real de împăcare cu trecutul, la o igienizare a memoriei perioadei comuniste colaboraționiste și la o asanare instituțională, la o „istorie sinceră a adventismului” (op. cit.). În fapt, cartea a suscitat imediat o propagandă vizibilă și invizibilă ai cărei actori și artizani principali au fost și sunt chiar colaboraționiștii care au întărit miturile pe care în mod pertinent volumul 1 le denunță: „informatorii au dat note dar nu au făcut rău nimănui”, „liderii au acceptat colaborarea pentru a salva biserica”, „toți pastorii trebuiau să colaboreze”, „documentele de arhivă au fost contrafăcute”, „cercetarea dosarelor urmărește răzbunarea și batjocorirea foștilor colaboratori”, „dezvăluirea dosarelor este o armă politică. Accesul la aceste documente nu face decât să-i învrăjbească pe frați” etc. (op. cit.)
În al doilea rând, în cazul Bisericii penticostale, cartea Răscumpărarea memoriei: Cultul Penticostal în perioada comunistă, scrisă de un pastor al Bisericii Penticostale, Vasilică Croitor, apărută în 2010, a suscitat imediat ce a văzut lumina zilei probleme în conducerea cultului penticostal, impregnat și el de „ne-lustrați” în funcție. La începutul lui 2011, de pildă, Vicepreședintele Cultului Penticostal, autointitulat „justiţiarul cultului”, este nevoit să recunoască în fața Consiliului Bisericesc Penticostal că a avut un angajament de colaborare cu Securitatea, și aceasta pe fondul mai larg al unor voci care cer ca fiecare pastor să aducă dovadă necolaborării cu Securitatea. Interesant este și aici faptul că în comunitățile penticostale se instalează aceeași propagandă, condusă tot de foști informatori, care vor caută să formeze și să întărească o opinie dominată de exact miturile descrise mai sus de Gheorghe Modoran.
În fine, cazul Bisericii Baptiste prin publicațiile lui Daniel Mitrofan, Pigmei şi uriași, apărută în 2007, și Pași – Istoria Cultului Creștin Baptist din România în perioada comunistă, apărută în 2009, se aliniază aceluiași patern. După ce apar aceste două „evanghelii ale lustrației religioase” care prezintă documente de arhive și deconspiră nume ale colaboratorilor în conducerea bisericii, unii dintre ei lansând funcțiile moștenire chiar fiilor lor, comunitatea și conducerea trec printr-o perioadă de efuziune și nevoie de punere „în ordine” dar numai până ce se instalează și se consolidează discursul de propagandă al foștilor colaboratori ai Securității și ai epigonilor. O comunicare în interiorul comunității care vizează, ca și în cazul celorlalte două exemple, întărirea miturilor propagandei contra lustrației din lumea religioasă.
Sigur, cărțile sunt o formă de restituire a memoriei și un suport pentru o eventuală curățire dar și un mod de control al memoriei pentru că nici un cult nu le-a utilizat pentru lustrare și decomunistizare. Colaborarea corpului pastoral/clerical cu puterea comunistă este descrisă în aceste cărți, dar ele rămân niște Evanghelii apocrife ale lustrației pentru instituțiile religioase cultice pentru că, în realitate, nu au servit niciodată la restabilirea adevărului, ci la întărirea propagandei instituționale pentru a împiedica memoria cu privire la perioada comunistă. Imediat după publicarea lor, faptul că o contra propagandă devine operațională, va lăsa un gust amar victimelor. În același timp, prezența foștilor aparatcici în noile structuri democratice ale conducerii bisericilor constituie una dintre explicațiile acestor „eșecuri”, reacțiile instituționale de după revelând faptul că relațiile de colaborare cu serviciile secrete nu s-au limitat la perioada comunistă, ci au continuat și după Revoluție. Astăzi poliția politică a luat alte forme, s-a transformat după chipul instituțiilor democrației, iar cultele continuă să își scrie istoria prezentă colaborând totodată ca organisme de sondare dar și de formare a opiniei publice din biserici cu privire la diverse probleme și ca structuri de sprijin politic.
Evangheliile lustrației religioase nu au putut lupta împotriva conservării puterii foștilor colaboratori, nici a epigonilor și grupurilor de influență care lucrează și se sprijină încă pe aceștia. Ele rămân însă urme în istorie, locuri de memorie care se vor cere mereu recuperate și redate victimelor acestui „Holocaust roșu” al istoriei omenirii. Greu de ascuns de altfel. Așa cum au fost greu de ascuns greșelile celor mai iluștri apostoli ai lui Hristos: renegarea lui Petru și vânzarea lui Iuda.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Cred ca va inselati, putin. La un moment dat, declarati:” recompunerea vechilor rețele de colaboratori ai Securității.” NU, erau ale Secu, dar erau colaboratorii si agentii Moscovei, lasati la o parte de Ceausescu. Deci, lustratia n-a fost posibila datorita lor. Si ei au adunat in jurul lor, fostii securisti si turnatori. Ori erau cu ei, ori…
In rest, nu vad probleme. E clar ca legea lustratiei la noi a fost data prea tirziu si prea vaga. In fond, se arata cu degetul numai informatorii Securitatii, nu si securistii sau activistii(care utilizau turnatoriile). Si doar se arata, nu se dau pedepse sau excluderi din functii de conducere sau aparatul de stat. In plus, dupa 20 de ani, s-au ridicat beizadelele lor, care sunt „curati”!
„In fond, se arata cu degetul numai informatorii Securitatii, nu si securistii sau activistii(care utilizau turnatoriile). Si doar se arata, nu se dau pedepse sau excluderi …”
Turnatorii erau abjecti, prin ipocrizia, duplicitatea, falsitatea, făţărnicia, minciuna, perfidia, prefăcătoria, viclenia, vicleşugul, fariseismul si parsivitatea de care dadeau dovada, inseland valorile si normele morale ale unei societati , ce trebuia bazata pe principii si o structura sanatoasa. Securistii si activistii, ii stim ; „respectau fisa postului – data in conformitate cu legea” (si bataia era prevazuta in fisa postului,la „metode specifice „) pe care O ACCEPTASERA si in care intrasera DE BUNA VOIE , pentru nemunca si bani, case, TV color, iesiri in strainataturi, masini de spalat, … si alte favoruri, pe care nu le-ar fi realizat pe propriile lor puteri. Daca securistii si activistii erau jegul mizeria societatii, turnatorii erau „zoaiele” (vorba lui Petrov, ca tot suntem la capitolul turnatori de nadejede) . Turnatorii in biserica, sunt la fel de reprobaili, insa ar fi interesant procentul la adventisti, la ortodocsi, evanghelici si catolici, … asa, de statistica .
”Lustrație” mai adevărată ca în Germania n-a avut nimeni: fosta șefă a secției Agitație și Propagandă de la Academia de Științe a RDG, secretar FDJ pentru Cultură (FDJ era UTC-ul din RDG) între 1982 și 1990, a ajuns cancelar timp de 4 mandate, în Germania reunificată, între 2005 și 2021.
Cu un asemenea ”far călăuzitor” la Berlin, este cel puțin greu de imaginat vreo lustrație în Europa de Est.
Pentru a intelege ce au facut cei 40.000 de specialisti rusi ai lui Petre Roman in Romania dupa decembrie 1989 cititi si https://www.defenseromania.ro/cum-si-cand-s-a-activat-reteaua-s-la-revolutie-securistii-nostri-lupte-de-gherila-impotriva-armatei-dupa-22-decembrie-1989_626007.html#google_vignette .
Cred că modalitatea de prezentare a subiectului poate fi îmbunătățită
Realizarea unui act de justiție,in sensul lustrației presupune, in primul rând, existența unor autoritati bisericești capabile sa emită reglementări in sensul lustrației, ceea ce noi n-am avut
Apoi, sunt necesare autoritati bisericești in stare sa verifice si sa urmărească respectarea reglementărilor referitoare la lustratie, ceea ce iarăși nu avem
Si nu in ultimul rând tribunale/consistoriul bisericesc care sa pedepsească preoți/conducătorii religioși care nu respecta reglementarile referitoare la lustratie – ceea ce este discutabil dacă avem
La mintea mea nepricepută, ar fi trebuit început cu Cuvântul lui Dumnezeu: Biblia, pt că din textul care a stat la baza diferitelor confesiuni creștine sunt noțiuni clare referitoare la dreptate, justitie si modalitatea in care aceste noțiuni s-au realizat in biserica creștina originară
In orice caz, marea majoritate a confesiunilor creștine recunosc existența unui Dumnezeu drept – iar dreptatea presupune justitie
Sigur ca dreptatea este pana la urma o noțiune subiectiva – fiecare confesiune are dreptul la propria reprezentare a realității si propria justitie morala
Ar trebui spus adevarul despre Steinhardt si faptul ca nu doar preotii au făcut răul ci si multi călugări – ma refer la confiscarea caietelor lui Steinhardt de către securitate, care este evident rezultatul discuțiilor dintre Steinhardt cu ceilalți călugări, călugări care erau de fapt oamenii Securității si care trăiau făcând răul
Lustrația era necesara pt ca credința creștina presupune in primul rând altruism si adevăr
Credința creștina presupune si curăție morala in rândul clerului – dar e complicat atunci când ai avut in spate(in istoria de dupa ww2) un patriarh care descoperise ca stalin e apostolul lui Dumnezeu, patriarh pomenit in toate rugăciunile din toate bisericile ortodoxe ale patriei
Noi n-am avut istorie si oameni din inaltu cler care sa scoată istoria adevarata la lumina
Ca sa stim de unde venim, de ce suntem unde suntem azi si sa ne putem închipui unde vom fi mâine
Au ajutat si facultățile de istorie si academia romană in prezentarea deformata a istoriei recente
Si prea putini ierarhi capabili sa scoată murdăria la lumina
A încercat ceva fostul mitropolit Coneanu al Banatului, care a recunoscut ca a slujit vechiul regim, prin călcarea tainei spovedaniei – dar este prea putin pt o biserica care se vrea naționala
Apoi, trebuia trecut pe la jurisprudența CEDO in cauza Păstorul cel Bun împotriva României
Fariseismul BOR care a susținut in fata CEDO ca are capacitatea de a judeca clerul ortodox
In continuare anii multi trecuți de la pronunțarea hotărârii CEDO in cauza Pastorul cel Bun si incapacitatea/incompetenta BOR de a face ordine in propria jurisdicție
Sunt exemple multe, prea multe, culminând cu cele existente pe paginile de internet sa fie lumina si recorder
Relativ recent BOR prin purtătorul de cuvânt al patriarhiei a spus ceva legat de corupția din BOR si ca ar fi ceva reglementări – reglementări care oricum avem certitudinea ca nu se aplica
Cum spune Biblia ortodoxa: ferește-te de rău si fa binele, caută pacea si o urmează pe ea
Iar pacea nu poate veni dacă ai facut răul fata de credincioșii pe care trebuia sa ii conduci
La ziua de azi, scrierile lui N. Steinhardt nu au ajuns inca in conștiința înaltului cler de la noi.: mai ferice sa dai decât sa primesti, pt ca dăruind vei dobandi
Speranța moare ultima
Actul „de justiție,in sensul lustrației” a fost deja facut in „cazul Ursu”, cand cei 3 onorabili magistrati au decis definitiv pentru istorie, in contra Raportului Tismaneanu, ca :
– securistii au fost niste arhangheli,
– turnatorii (daca, si numai daca au existat), niste ingeri,
toti buni de sculptat si pictat pe peretii manastirilor .
Iar Securtatea nu a fost un organ de reprimare si, nici ostila poporului pe care, cu umilinta il servea ; nuuuuu! se bea cefele, se manca dulceturi de cirese amare, … pepsi nu, ca nu ea voie. Ba, chiar se citeau si poezii …. era asa, ca o sezatoare literar-artisitica ! Vexati peste poate ca populatia s-a cam luat de magustrati, CSM si ICCJ le apara reputatiunea, un pic cam sifonata si oleaca cam stricata de vulgul razvratit (aia mai in varsta ca nepoata-mea nici nu vrea sa invete ce a fost aia socialism ).
Totalitarism inseamna controlul politic complet asupra unei societati, fara putinta de a i te opune decat cu pretul pierderii vietii sau libertatii. Utilitatea unor astfel de sacrificii ar fi fost indoielnica. O Vendée religioasa ar fi avut fara indoiala o soarta tragica precum a loialistilor catolici, in razboiul din Vendée. Pana la urma, aparentei de „colaborare” i s-a datorat supravietuirea bisericii, slujitorii acesteia au continuat sa-si implineasca menirea si sa raspandeasca lumina credintei, in conditiile unui ateism tot mai intunecat. Pe de alta parte, din restituirea memoriei nu trebuie omise sacrificiul clerului, represiunea si eliticidul (termen introdus de Virgil Nemoianu) la care au fost supusi sfintii inchisorilor comuniste. Aplicarea aberanta a lustratiei in religie, dupa 1989, ar fi fost eminamente politica, cu lustratori si lustrati pe criterii politice. Aceasta ar fi dus la falii si mai greu de depasit si la o atragere si mai de nedorit a bisericii in politica, la importul dezbinarilor din politica, de care biserica nu are sub nicio forma nevoie. Ranile zgandarite se vindeca greu. Cine ar fi avut dreptul (sau tupeul?) sa ridice primul piatra, cand toti am fost la cheremul totalitarismului?! Cred ca „lustratia” facuta de timpul biologic a fost mai inteligenta si de dorit.
fara suparare astfel de aprecieri au adus tara unde este astazi, in intunericu minti,
acolo unde nu exista justitie exista minciuna, coruptie, anarhie, haos,
sau cum se spunea in 89 somnu natiunii naste monstrii
nu poti sa spui ca niste criminali, turnatori nenorociti au fost modele ci trebuie ca oameni sa stie cine a facut raul,
credinta ortodoxa inseamna adevar, nu poate exista credinta bazata pe minciuna,
aia bazata pe minciuna, pe hotie, pe coruptie, nu mai e credinta crestina e grup infractional organizat,
am sa rememorez `minunile` gandiri comuniste incepand din 90
– ca nu trebuie sa il anchetam si pedepsim pe iliescu ca a fost tradator si l-a eliminat pe ceasescu nu pt mortii de la revolutie ci pt ceea ce stia ceasescu despre marea majoritae a conducerii comuniste a tarii si pt a permite pastrarea comunistilor la conducere – cu minciuna ca ceasescu e singuru vinovat si restu sunt ingeri;
– la fel cu teoctist si scrisorile lui de multumire din decembrie 89 adresate tovarashului ceausescu (tovarash cu teoctist), ulterior ordinelor date de conducatorul iubit privind reprimarea demonstrantilor ;
– ca nu trebuie ancheta sinodul care l-a facut pe Stefan cel Mare sfant, in conditrile in care cronicaru spune frumos: Stefan cel Mare om nu mare la statu, maniosu degraba si varsatoriu de sange nevinovatu, omoria fara giudetu; dar daca a facut biseci si a facut donatii inclusiv la muntele athos nu are cum sa fie vinovat;
– ca nu trebuie sa aflam cine au fost teroristii din 89 ca ar pica multi sefi din armata si militie; si ar fi pacat sa anulam dreptul atator generali la pensiile nesimtite,
– ca nu trebuie anchetat constantinescu, si conducerea obosita cedere pt ca au praduit tara;
– ca nu trebuie anchetat nastase si restu guvernari pesede din 2000-2004 pt toate hotiile facute: fregate ruginte al suprapret, microsoft, bechtel, etc etc,
– ca nu trebuie ancheta dragnea si rest care s-au permis sa intre in toate coduruile de legi ca sa poata fura linistiti politicieni jegosi,,la lumina,
asa intunericu minti a ajuns sa fie noua lumina,
https://www.paginaolteniei.ro/articol/preoti-martiri-din-gorj-in-inchisorile-comuniste-i_3826.html
Preotii martiri nu pot spala pacatele absolventilor de studii teologige purtatori de epoleti sub sutana.
Subiectul este trist si dramatic si poate nu este momentul sa il dezvoltam acum.
O sa punctez doar trei observatii/ intamplari greu de uitat.
-Adrian Paunescu si echipa organizau in fiecare noapte de Inviere spectacole mamut , tocmai pentru a deturna tinerii de la participarea la Slujba.
-La aceasi Sfanta Sarbatoare in 1988 preotul paroh de la biserica aflata „la Razoare” ( iertare pentru ca nu stiu numele Sfantului protector al asezamantului) nu a rostit vestea ca ” Hristos a Inviat” iar in predica s-a referit doar la revolutia din agricultura.
A fost singurul an cand ne-am intors acasa fara lumanari aprinse.
-In 1989 , invatati minte, ne-am dus de Inviere la biserica Sfantul Elefterie -mare unde Slujba a fost oficiata cu ” alai de preoti” iar predica a fost si de data aceasta surprinzatoare, dar contrara celei din 1988.
Preotul paroh a spus vorbe grele in sensul de suspect de curajoase
despre conducatorii atei asupritori ai poporului nostru crestin. Cred ca Parintele se numea Bostenaru.
De data aceasta am plecat acasa cu mare grija sa nu ni-se stinga lumanarile pe drum .
Lustratia biologica greu de infaptuit. Ce naste din pisica tot soareci mananca. Tinerii securisti duc traditia pe mai departe dar cu alte legi si arme. Tot un fel de mafie.
Distinsă doamnă Tudor,
Structura subiectului din articolu dumneavoastră este excepțională, dar nu se potrivește cu lipsa caracterului la români.
Cultul Adventist, cel Penticostal, cel Baptist, ca să nu mai vorbim de BOR au pierdut cu toatele pariul cu cinstea, omenia, buna cuviință, și credința în ceeace ziceau că cred și mințeau în numele Celui pentru care predicau în lăcașele lor.
Da, confirm că și după 1990 au fost (și probabil mai sunt) preoți ai BOR care continuă, în mod deplorabil, colaborarea cu continuatorii Securității.
Tot cum, mai greu puteai fi racolat de Securitate (dar nu obligat atunci când erai neșantajabil), la fel cum nu te putea nimeni să devii membru PCR.
Și atunci? Găsiți vreo scuză pentru acești malefici-travestiți în slujitori ai lui Dumnezeu? Poate doar lipsa de caracter și lipsa de credință pe care, culmea, o predică.