În cadrul diplomaţiei culturale pe care o promovau pentru găsirea unor soluţii de destindere în relaţiile politice internaţionale, autorităţile de la Washington au reuşit să-i convingă pe politicienii de la Bucureşti să permită desfăşurarea în România, în anul 1963, a unei expoziţii cu privire la transporturile din Statele Unite ale Americii. Un eveniment identic se desfăşurase în Uniunea Sovietică în anul 1961, pe baza Acordului privind schimburile culturale americano-sovietice, semnat în 1958 de preşedintele Dwight D. Eisenhower şi de prim-ministrul Nikita Hruşciov.
Încrezător în principiile coexistenţei paşnice pe care le clama ori de câte ori i se oferea prilejul, politicianul comunist de la Kremlin dorea să se impună într-un dialog nesolicitat de liderii statelor capitaliste prin intermediul unor bunuri de consum aflate teoretic la dispoziţia cetăţenilor sovietici. Organizarea unei mari expoziţii sovietice la New York în luna iunie 1959 a fost considerată o oportunitate de a promova comunismul în mod oficial în S.U.A., însă succesul major înregistrat o lună mai târziu de prima expoziţie de bunuri de larg consum americane organizată în Parcul Sokolniki din Moscova i-a determinat pe liderii politici sovietici să fie mai circumspecţi cu prezentarea produselor americane în U.R.S.S., pentru a nu afecta moralul populaţiei din propria ţară.
În scopul prezentării realizărilor proprii la expoziţiile care urmau să se desfăşoare la New York şi Moscova, conducerea corporaţiei Chrysler a aprobat tipărirea în luna aprilie 1959 a unei broşuri bilingve care conţinea informaţii şi fotografii cu cele mai noi 8 modele de autovehicule fabricate în uzinele companiei din Detroit: Dodge Custom Royal Lancer (realizat în 19 versiuni), De Soto Fireflite Sportsman (18 variante), Chrysler Windsor Hardtop (17 versiuni), Imperial Southampton (10 variante), Plymouth Sport Suburban Station Wagon (prevăzut cu 9 locuri), Dodge Sweptline Pickup, Dodge D-400 Stake Model şi Dodge T-900 Tandem.
Precizăm faptul că lucrările de construire a pavilionului principal (prevăzut cu o cupolă) şi a anexelor expoziţiei americane din Parcul Sokolniki au fost realizate împreună de specialişti, tehnicieni şi muncitori americani, sovietici şi italieni. Câţiva dintre aceştia au acceptat la 4 mai 1959 să se fotografieze împreună cu Nikita Hruşciov, care a vizitat atunci şantierul din parc împreună cu Llewellyn Thompson, ambasadorul S.U.A. în Uniunea Sovietică.
Acordul cultural semnat în anul 1958 trebuia să fie promovat atâta timp cât autorităţile americane permiteau propagandiştilor sovietici să ajungă cu mesajele lor mincinoase despre fericirea comunistă la nivelul omului de rând din S.U.A. De aceea, autorităţile de la Moscova au fost de acord ca trei expoziţii americane să se desfăşoare în anul 1961 în trei oraşe din U.R.S.S.: „Plasticuri, S.U.A.“ (Moscova, 1-21 mai; Kiev, 17 iunie – 6 iulie; Tbilisi, 1-21 august); „Transporturile S.U.A.“ (Moscova, 15 iulie – 4 august; Odessa, 2-22 septembrie; Stalingrad, 19 octombrie – 8 noiembrie); „Medicina S.U.A.“ (Moscova, 1-21 noiembrie; Leningrad, 13 decembrie 1961 – 2 ianuarie 1962; Taşkent, 5-25 februarie 1962). Pentru achitarea costurilor de organizare şi desfăşurare a acelor expoziţii, administraţia de la Casa Albă a stabilit suma de 1.732.000 dolari şi membrii Congresului S.U.A. au aprobat-o în luna martie 1961.
În aceeaşi perioadă, naţionalizarea mijloacelor industriale de producere a zahărului şi de prelucrare a petrolului din Cuba şi tensiunile majore apărute în relaţiile americano-cubaneze au condus în cele din urmă la o intervenţie militară americană în insulă – care s-a soldat cu un eşec major în Golful Porcilor (17 aprilie 1961).
Pentru condamnarea acţiunii desfăşurate pe plaja Giron din Golful Porcilor de forţele înarmate anti-Castro, autorităţile române au organizat reuniuni şi manifestaţii la Bucureşti (o şedinţă a oamenilor de ştiinţă a avut loc la 18 aprilie 1961 într-o sală a Bibliotecii Centrale Universitare şi a fost urmată a doua zi de un miting în Piaţa Universităţii), Târgu-Mureş, Iaşi, Cluj (la universitate) şi în alte oraşe din ţară.
Mitingul de protest desfăşurat în ziua de 19 aprilie 1961, în Piaţa Universităţii din Bucureşti, a continuat cu un marş al participanţilor până la sediul Legaţiei S.U.A. de pe strada Batiştei. După strigarea unor lozinci antiamericane, un grup de români a reuşit să pătrundă prin forţă în curtea oficiului diplomatic, încălcând astfel într-un mod grav regulile de drept internaţional recunoscute de statul român. Forţele de miliţie au intervenit tardiv, însă au reuşit în cele din urmă să-i îndepărteze pe protestatari din curtea Legaţiei S.U.A. – lăsând în urmă distrugerile provocate de către aceştia asupra gardului, ferestrelor şi pereţilor oficiului diplomatic.
Două zile mai târziu, în presa de la Bucureşti a fost publicată o declaraţie a guvernului României în care se reitera ideea răspunderii ce revenea autorităţilor americane pentru operaţiunea militară a unităţilor organizate de C.I.A. şi trimise în Cuba, în scopul înlăturării de la putere a lui Fidel Castro.
Membrii Legaţiei S.U.A. au trimis la Washington, pe data de 21 aprilie 1961, un set de filme fotografice în care erau surprinse imagini din timpul atacului executat de protestatari asupra clădirii Legaţiei. Ulterior, a fost expediată şi o listă în care se evaluau pagubele produse. Imaginile de la acel protest au fost procesate la Departamentul de Stat în câteva mii de unităţi până la mijlocul lunii iunie 1961 şi directorul Harold C. Vedeler l-a întrebat la 14 iunie 1961 pe Frederick T. Merrill (însărcinatul cu afaceri a.i. la Legaţia S.U.A. de la Bucureşti) dacă „guvernul României a terminat de reparat toate distrugerile“. Precizăm că repararea tuturor ferestrelor s-a efectuat în zilele de 26 şi 27 aprilie 1961 (după o săptămână de la atac) de către o echipă formată din şapte oameni, în timp ce gardul de fier care împrejmuia clădirea Misiunii şi faţadele zidurilor interioare şi exteriore erau în continuare deteriorate la 3 mai 1961.
Frederick T. Merrill l-a informat pe Harold C. Vedeler la 7 iunie 1961 că Alexandru Lăzăreanu (adjunct al ministrului Afacerilor Externe) a răspuns în cele din urmă la protestul înaintat de Legaţia americană. Însărcinatul cu afaceri a.i. a încercat să găsească o explicaţie logică pentru amânarea răspunsului de către români şi a presupus că reacţia autorităţilor de la Bucureşti avea legătură cu atmosfera generală creată de întâlnirea dintre John Fitzgerald Kennedy şi Nikita Hruşciov (Viena, 4 iunie 1961). În opinia lui Frederick T. Merrill, „guvernul român ne-a dat acum o satisfacţie adecvată – de fapt, nu am aşteptat nici un fel de răspuns. Folosirea cuvântului „regret“ pare a fi tot ce am putea spera în privinţa unei scuze. De fapt, colegii mei sunt de acord că acest lucru este cu totul neobişnuit în această parte a lumii“.
Autorităţile din cele două state au reuşit să treacă peste acest episod trist din istoria relaţiilor româno-americane şi, după doi ani, pregătirile pentru desfăşurarea expoziţiei „The Transportation-USA“ în România au intrat în linie dreaptă. Deşi numărul exponatelor prezentate la Pavilionul H din Parcul Herăstrău în perioada 27 septembrie – 18 octombrie 1963 a fost mai redus decât în cazul expoziţiilor identice desfăşurate în cele din urmă doar la Stalingrad şi Harkov în anul 1961, nu au lipsit pliantele de promovare a realizărilor americane în domeniul transporturilor, iar introducerea din catalogul cu 62 de pagini al expoziţiei purta semnătura preşedintelui John Fitzgerald Kennedy.
Acea expoziţie şi catalogul său de prezentare au fost organizate în felul următor: epoca automobilului, autostrăzi, automobile (cu expunerea unui Ford Thunderbird, model 1963, care a stârnit un interes foarte mare în rândul vizitatorilor), motorul cu turbină pentru automobile, remorci şi case mobile, transportul cu autocamioanele, căi ferate, trenuri de pasageri, trenuri de marfă, începutul transporturilor pe apă, calea maritimă Sfântul Laurenţiu din S.U.A., vapoare de pasageri, transportul mărfurilor pe apă, conductele, electronii în slujba conductelor, transportul în New York, transport în tranzit la suprafaţă şi subteran, garaje pentru parcare urbană, transporturi aeriene, aeroporturi şi aerogări, călătoria cu avionul, harta liniilor aeriene din S.U.A., avioane particulare, transportul de mărfuri pe calea aerului, explorarea de către om a spaţiului cosmic şi programul „Apollo”.
Din fericire, în telegramele expediate la Departamentul de Stat de personalul misiunii diplomatice a S.U.A. în România putem găsi detalii despre reacţiile pozitive ale celor peste 800.000 de cetăţeni români care au vizionat expoziţia în toamna anului 1963 la Bucureşti şi Braşov.
Coincidenţa cronologică a făcut ca expoziţia respectivă să se afle în România chiar în momentul în care preşedintele John F. Kennedy a fost asasinat la Dallas (22 noiembrie 1963). Acesta este motivul pentru care ministrul plenipotenţiar William A. Crawford a inclus în rapoartele sale, trimise la Washington în decembrie 1963, informaţii atât despre expoziţia respectivă, cât şi despre reacţiile autorităţile de la Bucureşti imediat după asasinarea preşedintelui S.U.A. Sunt două subiecte diferite şi la care se poate adăuga percepţia americană despre revenirea la tradiţionalism în cultura română, în cursul anului 1963, pentru a se înţelege câteva dintre limitele politice, culturale, tehnice şi de altă natură cu care se confruntau cetăţenii români în perioada respectivă.
Ministrul plenipotenţiar William A. Crawford a menţionat la 6 decembrie 1963, în telegrama pe care a expediat-o la Departamentul de Stat, că la Braşov vizitatorii au fost mai săraci şi mai puţin sofisticaţi decât cei de la Bucureşti, însă aceştia au comentat pozitiv despre S.U.A. şi au exprimat o atitudine generală de insatisfacţie faţă de condiţiile de trai existente în România. În acelaşi timp, „sponsorii români au oferit expoziţiei tot sprijinul lor logistic. Agenţia oficială de turism „Carpaţi” a organizat chiar şi excursii speciale la expoziţie din oraşele din jur. Au existat, însă, rapoarte privind unii poliţişti şi oficiali din organizaţia de tineret care i-au descurajat pe braşoveni să poarte insignele „SUA”, distribuite la expoziţie (subl.n.)”.
Autorităţile române au crezut că expoziţia putea atrage la Braşov 16.000 de vizitatori zilnic (în perioada 8-24 noiembrie), însă în primele zi a fost nevoie de intervenţia forţelor de Miliţie deoarece „hoardele de vizitatori au scăpat de sub control, forţând închiderea temporară a expoziţiei (subl.n.)”.
Evenimente asemănătoare au avut loc şi în capitala României, în perioada în care expoziţia s-a aflat în Pavilionul H din Parcul Herăstrău (27 septembrie – 18 octombrie 1963). La 25 octombrie 1963, consilierul de Legaţie John P. Shaw a informat Departamentul de Stat că românii au fost interesaţi în primul rând să obţină catalogul expoziţiei (105.000 de exemplare) şi să discute în limba română cu cei 10 ghizi americani „care s-au confruntat încontinuu cu întrebări despre viaţa în Statele Unite din partea vizitatorilor curioşi. De mai multe ori, mulţimi mari care aşteptau cu nerăbdare să intre au scăpat de sub control, forţând închiderea inopinată a sălii (subl.n.)”.
Descrieri făcute de ministrul plenipotenţiar William A. Crawford privind reacţiile stârnite de expoziţia „The Transportation-USA” prezentată la Bucureşti şi Braşov.
În semn de respect pentru naţiunea americană, în condiţiile în care preşedintele John F. Kennedy a fost asasinat la Dallas, la 22 noiembrie 1963, autorităţile române au hotărât închiderea expoziţiei de la Braşov în acea zi, deşi fusese programată să se desfăşoare până la 24 noiembrie.
În telegrama trimisă la Washington la 6 decembrie 1963, ministrul plenipotenţiar William A. Crawford a relatat în primul rând despre reacţia provocată de evenimentul tragic întâmplat în S.U.A., astfel:
„POLITIC – EXTERN
1. Decesul preşedintelui Kennedy
Decesul preşedintelui Kennedy a generat expresii voluminoase şi aparent autentice de tristeţe din partea oficialilor români şi a presei şi a şocat profund şi a atins inima românului de rând.
Reacţii oficiale. GHEORGHIU-DEJ, aflat în vizită la Belgrad, l-a sunat la telefon pe însărcinatul Eric Kocher în noaptea asasinatului pentru a exprima condoleanţele sale pentru moartea unui „mare om de stat american”. În ziua următoare, vicepreşedintele VOITEC, vicepremierul DRĂGHICI şi ministrul adjunct de Externe MACOVESCU l-au sunat pe ministrul Crawford pentru a exprima profundele condoleanţe în numele Consiliului de Stat, al Consiliului de Miniştri şi al Ministerului de Externe, ai căror şefi în exerciţiu erau în acel moment. Luni, 25 noiembrie, vicepremierul Gogo RADULESCU (corect: Gheorghe (Gogu) Rădulescu – nota P. Opriş) s-a aflat în fruntea oficialităţilor, a clericilor şi a altor persoane publice române care au semnat în cartea de condoleanţe la reşedinţa ministrului. Reprezentanţii oficiali români la slujba de pomenire organizată de Legaţie în aceeaşi zi la Biserica Învierii au fost doi membri ai Consiliului de Stat şi mai mulţi oficiali ai Ministerului de Externe. Între timp, o delegaţie românească condusă de vicepremierul Gheorghe GASTON-MARIN a părăsit în grabă Bucureştiul cu un avion special pentru a participa la funeraliile preşedintelui de la Washington. Aceştia au fost văzuţi de ministrul Crawford şi de vicepremierul Drăghici, precum şi de alţi lideri guvernamentali marcanţi.
Reacţia presei. Difuzarea în presă privind asasinatul, funeraliile şi a evenimentelor ulterioare a fost extrem de voluminoasă după standardele româneşti, faptică (excepţie făcând tratamentul faţă de Oswald) şi extrem de laudativă pentru preşedintele Kennedy. Au fost lăudate mai ales eforturile sale de a asigura pacea şi drepturile civile. Punctul culminant al difuzării extinse la radio şi televiziune a fost transmisia de o jumătate de oră, prin Telstar, a înmormântării. Timp de trei zile, Radioul a difuzat muzică sumbră, potrivită cu evenimentul.
Presa a folosit ştiri occidentale selecţionate în încercarea de a lega de asasinat elementele rasiste şi, deşi trecutul marxist al lui Oswald nu a fost recunoscut, pentru a nega orice legătură comunistă cu fapta. Datele iniţiale sugerau că Oswald nu era vinovat şi că poliţia din Dallas a consimţit să-l ucidă (o versiune larg acceptată de publicul bucureştean). Unele relatări ulterioare au sugerat că el a fost un instrument al dreptei.
Reacţia publicului. Multe persoane private române şi-au exprimat şocul şi tristeţea în conversaţiile cu personalul Legaţiei şi cu alţi americani, în scrisori, înregistrări în cartea de condoleanţe şi alte gesturi. Trecătorii s-au strâns în jurul portretului regretatului preşedinte din vitrina Legaţiei şi mulţi au depus în mod spontan flori”.
Şeful Legaţiei României, Petre Bălăceanu, a fost singurul diplomat cu acel rang dintr-un stat comunist din Estul Europei şi acreditat la Washington D.C. care a participat la slujba romano-catolică de Requiem, organizată cu prilejul funeraliilor lui John F. Kenendy.
În paralel, Gheorghe Gaston Marin a asistat la ceremoniile care au fost organizate de gazde, iar în cursul discuţiei din 26 noiembrie 1963 cu guvernatorul William Averell Harriman, liderul politic român a expus trei probleme principale referitoare la relaţiile economice româno-americane:
– dorinţa reală exprimată de autorităţile de la Bucureşti de a importa diferite instalaţii americane necesare în mai multe domenii de activitate: chimie, producerea de energie electrică, tehnologie electrică, metalurgie, prelucrarea cauciucului, obţinerea de celuloză şi de produse alimentare;
– exporturile de produse româneşti în S.U.A. să fie efectuate în condiţiile scăderii tarifelor înalte aplicate de administraţia americană;
– obţinerea unor produse americane pe bază de credite garantate de administraţia de la Casa Albă.
Gheorghe Gaston Marin (aeroportul Băneasa, 17 iunie 1959).
În cursul discuţiei care a durat 50 de minute, Gheorghe Gaston Marin a subliniat faptul că autorităţile de la Bucureşti cumpărau deja din state capitaliste europene diferite echipamente, însă erau în acelaşi timp interesate să îşi diversifice sursele de aprovizionare şi să obţină produse chiar mai bune decât cele care se fabricau în vestul Europei.
Concepţia autorităţilor de la Bucureşti privind relaţiile economice cu S.U.A. a fost menţionată şi de Cristea Ionescu-Tira, prim secretar al Ambasadei României de la Sofia, într-o întâlnire pe care a avut-o la sediul misiunii, la 6 decembrie 1963, cu Richard E. Johnson (consilier la Legaţia S.U.A. din Bulgaria) şi Clifford Gross (secretar II): „Dl Tira a subliniat dorinţa României de a construi o economie bine dezvoltată şi de a nu fi dependentă de ajutorul extern «ca un cerşetor pe stradă» (subl.n.)”.
Ulterior, autorităţile române au permis ministrului plenipotenţiar William A. Crawford să transmită la 12 decembrie 1963, la Radio şi la Televiziunea Română, mesajul în care preşedintele Lyndon B. Johnson a mulţumit autorităţilor şi poporului român pentru condoleanţele exprimate după decesul preşedintelui John F. Kennedy. Mesajul respectiv a fost publicat ziua următoare şi în presă, aşa cum a fost şi cu cel adresat de Lyndon B. Johnson lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, cu acelaşi prilej.
William A. Crawford a consemnat în telegrama pe care a trimis-o la Washington, la 20 decembrie 1963 că, în opinia sa, a fost pentru prima dată când autorităţile de la Bucureşti au permis unui diplomat american să apară la Radio şi la Televiziunea Română. Totodată, acesta a menţionat că la Legaţie au sosit în continuare cetăţeni români pentru a scrie şi semna în cartea de condoleanţe, însă o familie a încercat să se folosească de acea oportunitate pentru a obţine azil politic în S.U.A. Solicitarea respectivă a fost respinsă.
În acelaşi document, William A. Crawford a precizat că discuţiile desfăşurate la Bucureşti, în perioada 17-19 decembrie 1963, s-au finalizat cu încheierea unui acord cu privire la schimburile culturale, ştiinţifice, în educaţie şi în alte domenii, între S.U.A. şi România, valabil în anul 1964. Partea americană a fost surprinsă de faptul că negocierile propriu-zise au durat mai puţin de 12 ore, autorităţile române retrăgând fără controverse propunerile lor privind creşterea substanţială a cooperării prin sublinierea schimburilor ştiinţifice şi tehnice (un avantaj de care urma să beneficieze, evident, doar partea română).
Ambele delegaţii au fost mulţumite pentru faptul că au adăugat mai multe elemente noi, faţă de programul valabil în anul 1963:
– numărul de schimburi de profesori a crescut de la 1 la 2 pentru ambele părţi;
– realizarea unui schimb reciproc de cercetători;
– organizarea unui curs în limba engleză, care urma să se desfăşoare în România, în vara anului 1964, cu ajutorul părţii americane;
– schimburi de delegaţii tehnice de absolvenţi ai învăţământului superior, de artişti, lideri culturali, expoziţii, programe de radio şi TV.
Ceremonia înmânării scrisorilor cu documentele privind cooperarea bilaterală în anul 1964 a fost filmată şi câteva secvenţe au fost difuzate la 19 decembrie 1963, la programul de ştiri al Televiziunii Române.
Partea americană a fost reprezentată atunci la discuţii de William Crawford şi de Frank G. Siscoe (directorul Departamentului Schimburi de Personal Sovietic şi Est-European), iar delegaţia română a fost condusă de Pompiliu Macovei, adjunct al ministrului Afacerilor Externe.
În privinţa schimbărilor care au avut loc în cultura română în acea perioadă, acestea au fost amintite de consilierul de Legaţie John P. Shaw, la 8 noiembrie 1963, astfel: „Au existat mai multe evoluţii în perioada analizată, care au oferit noi dovezi ale eforturilor guvernului de a reconstitui tradiţiile româneşti, împreună cu alţi paşi similari pentru a elimina semnele externe ale influenţei sovietice şi pentru a întreprinde o liberalizare treptată a vieţii culturale în România. Acestea erau:
(1) Trimestrialul literar, Secolul XX, a publicat piesa „Rinocerii” a autorului de frunte al emigraţiei româneşti, Eugen IONESCU, precum şi o critică favorabilă despre opera lui Ionescu. Acesta este primul pas către reabilitarea literară a lui Ionescu. Secolul XX a făcut furori la Bucureşti şi s-a epuizat imediat.
(2) Într-un articol din numărul apărut la 17 octombrie al Gazetei Literare, Tudor ARGHEZI, poetul de frunte aprobat de regim, a cerut revenirea la ortografia precomunistă în scrierea cuvântului România (scris Romînia în noua ortografie). Aceasta deschide o problemă emoţionantă, deoarece majoritatea românilor consideră noua ortografie impusă de comunişti ca o încercare de slavizare a limbii. În acelaşi sens, o întoarcere la vechea ortografie ar aduce aminte de legăturile tradiţionale latine (occidentale) ale României.
(3) Un magazin din Bucureşti, care ocupă sediul unuia dintre cele mai la modă magazine pentru femei din perioada precomunistă, a revenit la numele său original – „Cele trei surori”.
Comentariu: Fiecare dintre aceste mişcări continuă tendinţele observate anterior:
(1) În ultimele săptămâni a avut loc un nou val, susţinut de unii critici literari ortodox-comunişti, de reabilitare a câtorva literaţi români „burghezi”, care nu erau anterior în graţiile regimului;
(2) La monedele noi, emise de regim în primăvară, se foloseşte vechea ortografie pentru a scrie „Republica Populară Română”;
(3) Cinematografele din Bucureşti au primit nume noi, apolitice (Săptămâna 39 – aceasta este o referire la un raport trimis în săptămâna 39 la Washington – nota P. Opriş), şi există zvonuri despre o încercare de restabilire a numelor multor străzi din Bucureşti, anterioare regimului”.
Trei săptămâni mai târziu, ministrul plenipotenţiar William A. Crawford a menţionat un aspect care ţinea de cultura ştiinţifică şi tehnică din România, în corelaţie cu transportul de persoane pe distanţe mari. La invitaţia ambasadorului U.R.S.S. în România, diplomatul american s-a deplasat la aeroportul de la Băneasa (21 noiembrie 1963) pentru a vedea două modele de avioane sovietice de pasageri, expuse timp de 10 zile de către autorităţile sovietice şi române: un Tu-124 şi un An-24. Schimbarea culturală nu se putea face imediat în toate domeniile de activitate şi acesta este motivul pentru care diplomaţii străini acreditaţi la Bucureşti au fost foarte atenţi la modificările aparent minore care au apărut în România în perioada respectivă.
Autorităţile de la Bucureşti nu cunoşteau la acea vreme şi nici un an mai târziu ce model de avion era potrivit pentru înzestrarea companiei „Tarom” în perioada 1965-1970. În noiembrie 1964, Dumitru Simulescu (ministrul Transporturilor şi Telecomunicaţiilor) s-a adresat lui Alexandru Drăghici pentru rezolvarea problemei, precizând faptul că „pentru liniile aeriene internaţionale exploatate de TAROM s-ar fundamenta un avion cu capacitatea de 65-70 locuri şi viteza corespunzătoare avioanelor echipate cu motoare turboreactoare de tipul avionului sovietic Tu-134 sau avionului francez Caravelle.
Problemele care sunt necunoscute pentru avionul Tu-134 în aceeaşi măsură nu se cunosc nici la avionul Caravelle.
Pentru aceste motive delegaţia de specialişti care merge în Franţa pe probleme de construcţii aeroportuare (pentru a moderniza aeroportul de la Otopeni în perioada 1965-1968, pe baza unui proiectul general de situaţie prezentat în anul 1965 de compania franceză „Aéroport de Paris” – nota P. Opriş) să obţină [de] la „AIR FRANCE” şi „Sud Aviation” date privind clarificarea problemelor pentru avioanele franceze”.
Un avion Sud Aviation SE 210 Caravelle pe aeroportul Bucureşti-Otopeni.
De asemenea, o delegaţie de specialişti din cadrul Comitetului de Stat al Planificării şi al Ministerului Transporturilor şi Telecomunicaţiilor urma să se deplaseze în Uniunea Sovietică pentru a discuta despre tipurile de avioane de pasageri destinate traficului intern care puteau fi fabricate pentru compania „Tarom” în perioada 1965-1970, importarea unor utilaje necesare pentru exploatarea modelelor de avioane propuse de sovietici şi acceptate de partea română, termenele de livrare preconizate şi condiţiile de plată.
În anul următor, autorităţile comuniste de la Bucureşti au dorit să promoveze în străinătate o imagine idilică a situaţiei politice, economice, sociale şi militare din România. În acest scop, fotograful Carl Mydans de la revista „Life“ a fost invitat să viziteze România în luna august 1964, când se împlineau 20 de ani de la lovitura de stat de la 23 august 1944 şi se sărbătorea Ziua Naţională a R.P. Române. Câteva fotografii realizate de oaspetele american au fost publicate la 4 septembrie 1964 în revista „Time“, împreună cu articolul „Comuniştii: Nu vă faceţi griji pentru Marco Polo“. În acel articol se oferea o explicaţie despre ideea conducerii revistei de a accepta în paginile sale o serie de fotografii idilice pe care autorităţile comuniste din România doreau să le răspândească în întreaga lume prin intermediul unei surse de comunicare capitaliste şi, mai mult decât atât, americane.
Ironia sorţii! Deşi liderii comunişti români încercau încă din anul 1959 să convingă opinia publică internaţională de faptul că ei au fost cei care au eliberat Bucureştiul de sub ocupaţia trupelor germane, nu unităţile Armatei Roşii care au ajuns la 30 august 1944 în capitala României, în introducerea din articolul apărut în revista respectivă se susţinea ideea „eliberării“ Bucureştiului de către Armata Roşie (ghilimelele fiind puse de americani) – în sensul că, de fapt, trupele sovietice au ocupat capitala României la sfârşitul lunii august 1944, luând locul trupelor germane.
Revenind la încercarea politicienilor de la Bucureşti de a prezenta indirect o imagine idilică a României comuniste, se cuvine să menţionăm că patru fotografii realizate de Carl Mydans pentru publicaţia americană au avut ca subiect principal autocamionul SR-131 „Carpaţi“, realizat la uzina „Steagul Roşu“ din Braşov. Pentru proiectarea acelui autovehicul autorităţile de la Bucureşti au contactat conducerea firmei „Chausson“ şi, astfel, inginerii şi tehnicienii francezi au participat direct la proiectul de creare a sculelor, dispozitivelor şi instrumentelor de verificare necesare fabricării autocamioanelor SR-131 şi SR-132, precum şi la realizarea la Braşov a secţiilor de presaj şi de montare a cabinelor autovehiculelor. În paralel, începând din anul 1958 au fost angajate în proiect mai multe entităţi româneşti de producţie: Uzina de piese auto de schimb de la Colibaşi (unde s-au proiectat şi realizat cutiile de viteză, compresorul care echipa autocamionul şi pompele de benzină şi de ulei), „Acumulatorul“ Bucureşti (acumulatori auto), uzina „Metrom“ Braşov (carburatoare), uzinele „Electroprecizia“ şi „ElBa“ (echipamentul electric al vehiculelor).
În consecinţă, până în vara anului 1960 au fost montate la Braşov primele 80 de autocamioane SR-131, iar ing. Teodor Gârneţ s-a ocupat de punerea la punct a motorului pe care l-a conceput pentru acel model de vehicul. Capacitatea anuală de producţie a uzinei „Steagul Roşu“ era de 8000 de autocamioane SR-101 în acel moment – însă modelul respectiv urma să fie scos din fabricaţie din cauza uzurii sale morale şi a schimbării reglementărilor internaţionale de circulaţie a camioanelor pe drumurile publice, iar la uzina din Braşov urmau să se fabrice doar noile modele de autovehicule: SR-131, SR-132 şi, din anul 1964, SR-113 şi SR-114.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Am fost si eu la expozitia americana, de fapt nu sunt sigur daca la aua din Heraszrau sau mai tirziu la Pavilion. Tin minte ca se faceau cozi imense la impartirea peospectelor, cataloagelor, care prezentau intr-adevar imagini pt noi sf.
Pavilionul a fost atit de bine construit incit s-a prabusit cupola.
Despre prăbușirea cupolei Pavilionului de la Piața Scânteii s-a scris și în presa vremii. Oțelul a cedat.
Expoziția asta a fost în Pavilionul, actuala Berărie, H (inspirata denumire pentru o berărie) din Herăstrău.
In celălalt pavilion, cel al ‘Realizarilor etc.’ se ținuse cu 7n an înainte, deci în ’62, intr-un climat de înaltă însuflețire, in entuziasmul a vreo 10,000 de colectiviști, ședința ‘solemnă’ de incheiere a colectivizării agriculturii.
Din păcate, încă nu apucase să se manifeste claimăt cengiu, și in consecință a nins masiv (cred că era în februarie). Acoperișul pavilionului nu a rezistat și a stricat frumusețe de solemnitate.
Pavilionul H e cel mai vechi. Inaintea lui pe locul actualului Complex expozitional era Hipodromul Bucuresti, unde se si paria pe cai de trap si avea tribune mari, numai bune pt adunari populare.
Iar cand s-a construit Pavilionul central, cu cea mai mare cupola din tara, greutatea zapezii care nu fusese luata in calcul (probabil proiectul era inspirat din tari calde) si betonul insuficient intarit iar fierul beton prost, au facut ceea ce a inspirat folclorul bucurestean: „ieri era o palarie, azi e ca o farfurie!”
Been there, Sir…
O plecaciune si recunostinta pentru aducerea din straturile adanci ale memoriei a unei epoci cum nu se poate mai frumoasa si mai plina de sperante!
Ma vad cum paseam avantat prin pamantul noroios al Parcului Herastrau (aleile asfaltate erau pline de lume), cam pe unde este acum Hard Rock Cafe, impreuna cu o verisoara mai mare, inspre Pavilionul H care devenise de cateva zile locul unde aterizasera extraterestrii americani, alienii de mai tarziu carevasazica. Nu tin minte mare lucru din expozitia propriu zisa, doar o senzatie de transa generala cauzata de luminile, culorile si sunetele care te inconjurau. Efectiv plecai de acolo ametit si clatinandu-te de imaginile acelor Buick, Chevrolet, autostrazi cu nspe benzi, Boeing-uri, DC-uri, mobile homes, PANAM, TWA, si cate si mai cate. Evident, cand revedeai pe Kiseleff si pe Dorobanti Pobedele, Moskviciurile, Zilurile si Molotovurile, concluzia era doar una si cat se poate de clara. Acasa deschideai din nou si din nou catalogul expozitiei, el insusi o perla multisenzoriala de imagini color, in special poza celebrei Corvette Stingray stand parca la panda pe o autostrada undeva in Arizona sau poate New Mexico, si senzualitatea tandra, tactila si olfactiva a hartiei catalogului. De fapt, catalogul asta si insigna cu care plecai din expozitie urmau sa fie pentru multi ani niste status symbols cu care demonstrai ca si tu ai fost in America.
Era evident, poate mai mult acum decat atunci, ca lucrurile erau in miscare. Eram prea mic pentru a imi spune ceva ‘Secolul XX’, dar il vedeam la varul meu mai mare decat mine cu noua ani impreuna cu care ascultam in fiecare noapte pe intuneric cu urechile ciulite (stiam ca „nu e voie”) Vocea Americii la un amarat aparat de radio Pionierul, si imi dadeam seama din discutiile cu el ca era ceva important, ca era ‘altceva’. Mai potrivita varstei mele era Revista Lumea, al carei prim numar tocmai aparuse pe 1 noiembrie 1963. Ma uit acum pe net la colectia Lumea si imi dau seama ce opera de civilizare a Romaniei si de tragere a ei inspre Occident a facut publicatia asta. Si, Guess Who? Silviu Brucan, Eugen Preda, multi alti ziaristi evrei, George Ivascu, Zaharia Stancu, …, cu totii mari șulfe pricepute in a neutraliza si ocoli reactiile inchinatorilor la Kremlin printr-un dozaj foarte politically correct al temelor, comentariilor si al ‘luarilor de pozitie’. Cred ca Revista Lumea si efectul ei asupra lumii romanesti ar merita o istorisire dedicata. Cine stie, poate o veti face chiar dv.
Nu stiu la ce magazin de moda pentru femei facea referire consilierul de legatie John P. Shaw: magazinul ‘Cele trei surori’? Never heard of… de magazin. In schimb, multi ani dupa (vreo treizeci si cinci) am avut ocazia sa vad in ambasada americana din Arghezi o placa dedicata ministrului plenipotenţiar William A. Crawford. Omul asta a facut enorm pentru apropierea dintre America si Romania si daca noi am avea la Bucuresti si lideri de stat adevarati, nu doar niste papitoi agitati, ar trebui gasite niste modalitati pentru a ne exprima public recunostinta pentru ce a facut Bill Crawford.
Im amintesc ca dupa expozitia ‘Transporturile in SUA’, tot in 1963, a mai fost inca o actiune de diplomatie culturala extrem de eficienta, expozitia ‘Grafica in SUA’, la Sala Dalles. Nu imi amintesc daca au fost si lucrari ale lui Andy Warhol, dar ceea ce a fost expus a fost un soc cultural pentru Bucuresti si Romania. Poate veti ‘dezgropa’ si aceasta manifestare. Si catalogul acestei expozitii (40 pagini, inclusiv coperțile, album de prezentare a Expoziției de la București. Pe pagina 2 text de întâmpinare al președintelui SUA Lyndon B. Johnson. La pagina 3 un portret al acestuia, iar la pagina 38 un portet al fostului președinte SUA John Kennedy, ambele realizate de Bernard Fuchs ca pictură tempera) si insigna expozitiei au fost niste ‘must haves’ in epoca.
Ca o concluzie personala, ofensiva diplomatica culturala americana inceputa atunci si continuata cu Biblioteca Americana, cu concertele Louis Armstrong, Blood Sweet and Tears, Duke Ellington, Melanie, cu nenumarate filme, cu Metronomul lui Cornel Chiriac au fost cea mai eficienta ‘cucerire’ a Romaniei si la urma urmelor un win-win.
Mulțumesc foarte mult pentru aceste detalii pe care nu le cunoșteam.
Ca de obicei un articol exceptional! Multumiri!
Cu multă plăcere.
Offf.
Regret sincer, dar exceptionalul material pe care ni-l prezentati are cateva minusuri.
” lovitura de stat de la 23 august 1944 „; nu, regret, actul de la 23 august 1944 nu a fost o lovitura de stat; nici revolutie, fiti linistit, nu sustin ideea comunista; a fost o lovitura de palat, prin care seful statului (regele) aresta dictatorul ce ajunsese la putere samavolnic, prin sprijinul lui Hitler. Act sustinut de armata si toate partidele!
O lovitura de stat presupune cu totul alte trasaturi (Haideti sa ne uitam pe dictionarul lui tanti Wiki:”Lovitură de stat (din franceză coup d’État) sau puci (din germană Putsch) se numește o răsturnare bruscă și neconstituțională a puterii legitime a unui stat, impusă prin surpriză de o minoritate, de obicei formată din ofițeri militari sau comandanți paramilitari aparținând aceluiași stat, folosind forța. Lovitura de stat este una din mai multe tipuri de revoluții, o revoluție implicând o schimbare deseori bruscă și fundamentală a unei societăți.” Credeti ca Antonescu si Hitler erau puterea legitima in Ro? Ma rog, incerc o gluma. Dar are un substrat al dracului de important. Poate ca ar fi necesara o recalibrare a termenilor folositi. Spre a nu stirni confuzii. Si poate ca ar trebui sa militati in lumea istoricilor -doctori!!!- sa abandoneze timpenia asta cu lovitura de stat.)
In ce priveste camioanele „Carpati” si „Bucegi”, folclorul urban le considera Ford-uri. Canadiene. Nu stiam ca francezi le-au proiectat. Multam pentru informatie. Totusi, motoarele erau Ford…. Poate ca trebuia sa precizati. Mai ales daca tinem cont de tema expozitiei americane in Ro, pe care o prezentati cu atitea amanunte.
In rest, excelent. Sperind ca nu va veti supara pentru observatiile facute, permiteti-mi sa va multumesc pentru informatiile aduse in fata cititorilor.
Nu am de ce să mă supăr. Oglinda este americană, în timp ce în istoriografia românească se abordează acest subiect în diferite moduri: lovitură de palat (Antonescu și Hitler), actul de la 23 august, lovitură de stat (comuniștii), insurecția armată de la 23 august (comuniștii), revoluția de eliberare socială și națională antifascistă și antiimperialistă (comuniștii) etc.
Legat de motorul camioanelor Carpati/Bucegi. Erau o „licenta”, nu pot spune cat de corecta sau furata, a motorului Ford Y. In articolele D-lui Opris despre industria constructoare de masini in RPR/RSR este dezvoltata tema pe larg…zic eu.
Vă mulțumesc. Să spunem că inginerii români s-au inspirat de la motorul Ford pe care l-au avut la dispoziție din perioada interbelică, de la uzina Floreasca din București. Nu am găsit nici o dovadă privind copierea fără licență sau vreo reacție în acest sens din partea companiei Ford. Am scris mai multe detalii în volumul care urmează să fie editat la București.
Motorizarea acelor camioane romanesti Carpati era cu licenta Ford si fiecare avea pe cabina emblema V8 adica motor in V cu 8 cilindri (care era patent Ford facut initial pentru armata SUA).
Dupa o serie de imbunatatiri s-au fabricat camioanele Bucegi (cu care a fost dotata si armata romana) folosit si pentru autospeciale. Iar echipa de fotbal a armatei Steaua purta tricouri cu Ford si facea reclama pentru Ford, mult inainte de revolutie.
Dar nu erau potrivite pentru armata deoarece foloseau benzina, asa ca inainte de revolutie au fost treptat inlocuite cu camioane Diesel olandeze MAN (numite la noi ROMAN) iar modelul perfectionat a fost DAC, folosit inclusiv pentru autospeciale.
Aproape toate intreprinderile erau dotate cu Bucegi si DAC pentru a putea fi rechizitionate la razboi pentru armata.
”echipa de fotbal a armatei Steaua purta tricouri cu Ford si facea reclama pentru Ford, mult inainte de revolutie”
A fost o surpriză imensă la vremea aceea, să vedem jucătorii de la Steaua intrând pe teren în tricouri pe care era emblema Ford. Nu doar scria ”Ford”, chiar era emblema Ford, cartușul acela eliptic cu fontul clasic de la Ford.
Însă nu cred că are legătură cu camioanele Bucegi, înlocuirea lor se petrecuse cu vreo 10 ani mai devreme. La sfârșitul anilor ’80 mai erau camioane Bucegi pe la CAP-uri, dar basculantele de pe șantiere erau toate Raba și Saviem. În anii ’80 a apărut Steaua cu emblema Ford, nu pe vremea când camioanele Bucegi erau omniprezente.
Au existat camioane Bucegi trecute pe motoare Diesel, dar camionul în sine tot mic era, degeaba avea motor Diesel.
steaua a jucat cu Ford incepind cu 1988.
Catalogul expozitiei transporturilor americane a avut un success nebun. Eram copil in anii ’80 si aveam unul acasa. Eram considerat cel mai smecher din cartier, lasam prietenii sa il vada cu conditia sa fie protejat ca manuscrisele antice. Era tiparit pe o hartie cu calitate incredibila si dupa atatia ani arata ca nou. Asta spune mult despre succesul expozitiei si dorintei romanilor de a avea acces la orice obiest din Vest.
Si pe vremea aia se lucra in multe case la strungul radioului cu speranta ca o sa vina salvarea de la anglo-americani.
Tin minte o carticica cu poze alb-negru cu Hrusciov in America cu palarie de cowboy.
Doar pentru spectacol vroiam sa vad o figura la fel de grobiana la ONU.
Si dorinta mi-a fost indeplinita.
Unul din cele mai bune spectacole de la ONU este aici:
https://www.youtube.com/watch?v=ZdjAD035oJc
Vă mulțumesc.
D-le Opris, nu am fost la expozitia respectiva, pentru ca de abia ma nascusem de vreun an de zile, si parintii nu m-au lasat sa ma deplasez singur acolo, iar ei, desi aveau serviciu (tata), sau mergeau la facultate (mama), nu aveau bani destui pentru asa excursie..De aia, imi pare rau ca nu ati atasat ceva fotografii, sa vad si eu ce au expus burghezo-mosierii americani, la pavilionul H din Fierastraul Herastraului! Pana la urma, am inteles ca rusii au expus ceva Tupolev si Antonov (acesta din urma, cam ucrainean), luandu-le fata capitalistilor..Hm! Nu stiu ce sa zic! Nu am inteles de ce, la Bucuresti si la Kronstadt-Brasov, s-au imbulzit asa de tare vizitatorii de au fost nevoiti militienii comunsti, sa-i dea afara si sa inchide temporar exopozitiile..Asta, dupa ce cu putin timp in urma, participasera la demonstratii violente (la Bucuresti), impotriva Legatiei SUA, in legatura cu evenimentele din Cuba, stricand gardul, spargand geamuri, etc. etc….!!!! Participasera cei de la Legatia SUA, la evenimentele din Cuba??? Nu! Asta demonstreaza sindromul bipolar, al romanilor in timpul comunismului…
Domnule Daniel, nu puteam să postez 64 de pagini ale catalogului. Cine mi-a solicitat catalogul pe FB, l-a primit integral. Avioanele sovietice au fost expuse fără o legătură directă cu expoziția americană. Conducerea TAROM căuta în acel moment un model de avion echipat cu motoare turboreactoare. Este doar o conicidență cronologică.
Sindrom bipolar?!
Demonstratiile la ambasada SUA erau regizate de regimul comunist impus poporului roman cu tancurile de catre imperiul raului.
La expozitia americana oamenii s-au dus de bunavoie.
America a aratat deschidere Romaniei si guvernului sau, dar dictatorul incult n-a inteles nimic. Si nici spuma fetida a nomenclaturii nu a fost dispusa sa faca nimic sa schimbe cursul tarii, care se indrepta inexorabil spre criza economica, sociala si morala din care nu ne-am revenit nici acum complet.
Un coleg avea catalogul ala, sa fi fost 1972, il scotea afara si noi copiii comentam masinile si ne minunam. Mi l-a lasat peste noapte si m-am uitat citeva zeci de minute la un nod rutier pe naiba stie cite nivele. Avusesem Moskvici 408, aveam Dacie 1300 si facusem citeva tururi ale tarii dar asa ceva era de domeniul SF.
Parca tot pe-atunci era si o emisiune sau o rubrica la Telejurnal, Din lumea Capitalului, unde se pedala doar pe relele Americii si ale Vestului Capitalist. Cu intersectia aia in fata un copil din gasca a zis: or fi si oameni saraci cum am vazut la tv dar trebuie ca sint si multi bogati ca sa fie nevoie de intersectia aia!
Interesant. Dar poate studiati si alte expo americane: una cu fotografia in SUA, sau asa ceva, si alta cu iluzii optice, care a fost si la Cluj, am vazut-o in anii 80. De asemenea era revista Sinteza, care circula destul de bine. Poate descoperiti care a fost si secretul difuzarii atator seriale si filme americane la TVR in per comunista, ce intelegeri erau. Merci.
Am studiat o serie de expoziții străine organizate la București de către sovietici, cehoslovaci (de trei ori), francezi (de două ori), italieni (de trei ori), austrieci (o dată, cel puțin) și, nu în ultimul rând, americani. M-au interesat în primul rând produsele industriale oferite României pentru dezvoltarea sa economică. Am analizat informațiile existente în arhivele de la București și Washington DC în mai multe cazuri pentru a avea o imagine cât de cât obiectivă despre toate aceste expoziții.
Articolul de mai sus este o avanpremieră din volumul pe care l-am pregătit despre autovehiculele, tractoarele și locomotivele care au fost importate de autoritățile române în timpul Războiului Rece.
A mai fost o expoziție care pe mine la cei cred 10 ani pe care îi aveam atunci, m-a impresionat. Era o expoziție deschisă la Sala Floreasca, cu autovehicule produse in RSF Iugoslavia. Majoritatea licențe FIAT, da’ orșcât.😀 Și aveau și un catalog al expoziției, evident nici pe departe la nivelul celui american dar
iarăși, prin comparație cu promovarea cretină, de țărani retardați care eram, părea de pe alta planetă.
Ati uitat de expozitia vietnameza de la Muzeul Simu (demolat apoi pentru a face loc blocului Eva) si de succesul la public, desi nu se baza pe tehnica si industrie.
Tin minte ca am avut o astfel de revista, si chiar ma intrebam care era povestea ei tinand cont ca relatiile romano-americane intre timp „evoluasera” intr-o cu totul alta directie. Regret ca n-am reusit s-o pastrez, dar poate cineva a fost mai inspirat si intr-o zi va aparea intr-o arhiva. In anii 80 a mai fost un eveniment asemanator, o expozitie canadiana, oarecum in contrast cu evolutia politica, probabil pe fondul olimpiadei.
Nicolae și Elena Ceaușescu au efectuat în luna aprilie 1985 o vizită oficială în Canada. Se dorea promovarea produselor românești pe piața canadiană pentru a se putea plăti cele două credite contractate la sfârșitul anului 1978 pentru construirea centralei nucleare de la Cernavodă.
Da, am vazut aici in Canada, haine si servicii de cafea, vase de Emailul Rosu importate in epoca aceea. Iar intr-o fabrica de mase plastice, unde am lucrat la inceputuri, toate tevile de racordare ale masinilor de injectie plastic erau fabricate la Silcotub Zalau, erau marcate. Un coleg mi le-a aratat cand a aflat ca sunt roman la origine. Au fost importate aici si „Dacii”, dar service-ul a fost practic inexistent. Am cunoscut pe cineva ramas aici cu ocazia exporturilor de Dacii.
Domnul Petre Opris, vorbeam mai sus de cupola prabusita de la pavilionul expozitional Bucuresti. Stiti cine a reparat-o so mai dainuie si azi? Fabrica ee avioane Bacau. Daca vreti va trimit ceva info
Vă mulțumesc foarte mult. Vă voi contacta pe Mess.
Eram tare mic atunci.
In schimb am prins expoziția americană din Cluj. Anii 70. ( precis nu mai țin minte )
Acolo am văzut și manevrat un simulator de aselenizare pe luna ( am reușit să mă prăbușesc revolutionar 😄. )
Am rămas mască când am văzut și raza laser proiectata pe un suport și cum se ” mișca” ea prin creștere- descreștere în diametru și la o viteza fenomenala.
Ce știam eu atunci de tehnologie. 😄
Pliante , insigne cu grămada. Nu reușeau americanii sa pună destule pe masa că românii le luau că pâinea caldă.
Evident erau la marginea prăpastiei. 😄😄
Da, Expozitia americana de acum 60 de ani fusese un eveniment cu totul deosebit la Bucuresti. Lumea venea buluc, aproape ca se bateau pe prospecte, se inghesuiau ca in tramvai, toti erau avizi sa vada ce si cum e acolo, de parca era o alta lume, paralela si SF in acelasi timp.
Tin minte costumul individual de zbor, pus pe un perete al expozitiei, de care folclorul bucurestean spunea ca a fost inventat de maistrul militar de aviatie Justin Capra, dar nimeni din „lagarul nostru” nu a vrut sa aplice inventia, asa ca in disperare de cauza il dusese la Ambasada americana. Aceia au fost entuziasmati, au platit inventia, iar inventatorul a fost dat afara din armata pentru „relatii cu strainii”. De, alte vremuri…
Un eveniment cultural deosebit a fost expozitia Henry Moor – sculptorul fascinat de Brancusi – la Bucuresti. – Sala Dalles ! Ne-o mai amintim ? Tot o raza de bucurie, speranta si adevarata culturalizare. Si – poate – redescoperirea lui Brancusi si a operei brancusiene de pe mapamond – dar si din Romania – Tg. Jiu !