Bulversarea lumii
În vremuri normale politica internațională nu e un subiect de interes public. Grupuri restrânse, ținând de Ministerul de Externe, armată, serviciile secrete, institute de istorie sau de geografie economică ori firme de consultanță se ocupă de probleme care nu spun nimic majorității populației. Oamenii sunt înclinați să se ocupe de acele lucruri pe care – prin experiența lor cotidiană – le cunosc și pe care le pot influența. Aproape întotdeauna aceste lucruri sunt cantonate în mediul restrâns al familiei, al cercului de prieteni, al locului de muncă și al contactelor de afaceri. Poate că – privit de departe – nu e mult, însă atât în ceea ce privește locul, cât și în ceea vizează oamenii și situațiile în care aceștia sunt prinși, mai de fiecare dată e un eșantion relevant pentru ceea ce e umanitatea în ansamblul său și problemele ei. E un truism – dar nu e mai puțin un adevăr – faptul că astfel de exemple, decupate din cotidian și investite cu talentul scriitorului sau al cineastului alcătuiesc o bună parte a moștenirii literare sau filmice care – vreme îndelungată – ne-a format.
Pentru ca ceea ce se întâmplă la scară mare să ne capteze atenția (dincolo de senzațional și de curiozități de circumstanță) e necesar ca istoria să intre în viețile noastre, bulversându-le. Ca să ne afecteze în felul acesta, istoria însăși trebuie să își iasă de pe făgaș. Abia când suntem cu toții prinși în turbionul evenimentelor, cauzele, desfășurarea și rațiunea lor devin – pentru fiecare dintre noi – lucruri concrete, care țin de felul în care ne raportăm la lumea și la timpul în care ne e dat a trăi. Atunci când lucrurile sunt disfuncționale și – tocmai de aceea – le vedem în masivitatea lor amenințătoare, atunci apare, mai mult ca niciodată, nevoia de-a le înțelege și de-a le raționaliza. Cum bine se știe, sensul vieții e o problemă doar pentru adolescenți – ei înșiși găsindu-se în criza vârstei – și pentru cei aflați în suferință (lăuntrică sau corporală); omul matur, sănătos și activ nu trăiește în bătaia problemelor ultime, ci în orizontul rezolvării celor care-i apar pe parcurs. Pentru cei mai mulți, problema sensului timpului pe care-l trăiesc, a logicii lui și a locului lor în el (dincolo de problemele cotidianului) se pune doar atunci când trăiesc șocul unei istorii care năvălește peste ei.
Istoria a năvălit mereu peste oameni, dar – în același timp – le-a dat răgazuri în care să se întoarcă (și să se regenereze) în lumea lor mică – a familiei, a satului, a Bisericii. Însă odată cu generalizarea mijloacelor de transmitere la distanță a informației (cele cu prefixul ”tele-”: telegraf, telefon, televizor) invazia aceasta a istoriei mari în cea mică, a vieților noastre, a devenit permanentă. Nu ne mai putem retrage nicăieri, dat fiind că – grației mediei, cu ecranele ei – spațiul nostru cotidian s-a deschis, fără putința de-a se mai închide, către imensitatea lumii celei largi. Iar agitația ei, asemeni vântului în pragul furtunii, intră peste noi prin aceste ferestre deschise mereu. A fost o vreme în care n-am cunoscut această istorie mare; în care distanțele pe care trebuia să le străbată informația din gură în gură (și aculturându-se în fiecare ”lume” pe care o traversa) ne-au păzit de preamultul agitației celor pe care nu-i cunoșteam. Chiar și media, vreme îndelungată, s-a străduit să raționaleze informația și să ne-o ofere într-o schemă de gândire ușor integrabilă în ansamblul a ceea ce alcătuia fondul cunoașterii noastre. Lucrul acesta se vede cel mai bine în dictaturi, acolo unde masivitatea schemei de interpretare (generată de ideologia oficială) are ca efect selecția și ordonarea oricăror știri potrivit unui canon pe care toate lucrurile prezentate au menirea de a-l confirma. Și în societățile deschise, același lucru l-au făcut – multă vreme – valorile, idealurile; tot ceea ce istoria fiecărei comunități a sedimentat ca fiind reperele ei de înțelegere canonice, deprinse în școală și (re)confirmate de ceremonialurile publice.
Noua vrăjitorie
Multiplicarea canalelor de comunicare (a ziarelor, apoi a teviziunilor, liberalizarea completă a accesului la informație pe care-a făcut-o posibilă internetul și banalizarea accesului la el prin intermediul telefoniei mobile) a făcut ca grilele de lectură să cedeze în fața șocului noutăților care vin din toate părțile și într-un ritm tot mai alert. Până foarte recent toată comunitatea – prin comentarii și interpretări (în fața radioului sau a televizorului care aduna mai multe familii sau în sala de cinematograf în care se proiectau jurnalele de actualități) – făcea față noutății și o integra în percepția comună. În epoca ecranelor plate, fiecare e ținta unei marei cotidiene de știri la secundă pe care nu le mai poate urmări, asimila și înțelege. Ca și cum toate acestea n-ar fi fost de ajuns, odată cu noul mileniu – și cu fatidicul 11 septembrie 2001 – istoria însăși și-a ieșit din țâțâni. Poate că atunci n-am văzut-o așa cum ar fi trebuit, dat fiind că noi eram prinși în istoriile noastre: abia trecusem pragul bătăliilor postcomuniste și – pentru cei mai mulți – marea problemă nu era ce se petrece în lumea largă, ci cum să scape de sărăcia ce ne urmărea, ca un blestem milenar. Însă – vrând – nevrând – am luat și noi modelul americanilor și al vesticilor care descopereau (cu o anumită perplexitate) că lumea e mai mare decât Statele Unite, Europa și Rusia și că nicăieri lucrurile nu sunt statice sau, mai precis, nu urmează parcursul linear ascendent al unei dezvoltări de tip occidental (care era botezată ”globalizare”).
Apoi au intrat în scenă economiile – continente: China, India, Turcia, Brazilia. Într-un anume sens, spre binele nostru, dat fiind că masa de produse ieftine manufacturate în ”Sudul global” a stat – alături de fondurile europene – la baza dezvoltării României din ultimele două decenii. Numai că faptul de a deveni ”uzinele lumii” (și de-a se industrializa rapid, pe fondul dezindustrializării Occidentului) le-a dat, treptat – treptat, o altă pondere și – în deceniul următor – vocea lor, mai ales cea a Chinei, a devenit din ce în ce mai puternică. În plus, au apărut probleme peste tot: de natură financiară (cu criza din 2008), de natură politică (cu Primăvara arabă), războaie civile (interminabil în Somalia, revenit în Afganistan, în Libia, într-o mulțime de țări sud-sahariene, în Venezuela), agresiuni (ale Rusiei în toate direcțiile), probleme legate de migrație (cu un vârf în 2015), de traficul de droguri și de persoane (mai ales la frontiera de Sud a SUA), de ambiguitate a integrării nou veniților, de șoc a construcției europene (cu Brexitul), de incertitudine (cu alegerea lui Donald Trump), de revenire a extremismului și a fundamentalismului. Toate amplificate de noile media, de vocea omului comun, care se etalează pe rețelele sociale, deviate de fake news-uri și de ”fermele de trolli”. Cam mult, pentru două decenii; ceea ce a făcut ca nevoia de-a pune ordine în toate acestea, pentru a înțelege ce ni se întâmplă, să se multiplice cu fiecare eveniment care a bulversat agenda globală.
Ori de câte ori ne-a lovit ceva – întotdeauna din senin și fără preaviz – am descoperit, în jurul fiecărui eveniment, o mulțime de analiști și de comentatori. Trecem peste cei care se pricep la toate și își dau cu părerea despre orice pe principiul că ”dacă e democrație, fiecare are dreptul la opinia lui”. Trecem și peste cei care baleiază presa occidentală și ne luminează – cu un aer suficient – cu lucruri ce se spun în alte părți. Și, evident, peste preluările directe (nu întotdeauna prezentate ca atare) din surse străine. Rămân, totuși, o mulțime de experți – unii mai cunoscuți, alții mai puțin – care se pronunță despre marile momente ale politicii internaționale și despre cele (poate mai periferice, dar) care ne privesc pe noi. Cel mai adesea, văzute retrospectiv, analizele lor cad în gol căci schimbarea lumii le face caduce. Și totuși, de ce avem nevoie de ele? Și, mai ales, de ace au nevoie decidenții de think tank-uri, de policy papers-uri, de consilieri și de (grupuri de) experți care, adesea, le oferă niște opinii mai curând generale asupra unor situații care, nu odată, solicită acțiune și intervenție? Ce se știa la Paris despre ce se întâmpla în Rwanda în 1994? Sau la Washington despre Irak-ul lui 2003? Sigur, retrospectiv, putem să spunem – și, probabil, unii revendică faptul – că erau câțiva buni cunoscători ai situațiilor din teren, dar ceea ce ne restituie arhivele (fie cu privire la anturajul puterii, fie referitor la dezbaterea media) sunt niște perspective simpliste, pe care desfășurarea lucrurilor le-a lăsat repede în urmă.
Cu toate acestea, specialiștii în relații internaționale și analiștii de politică externă sunt în continuare ceruți (și de decidenți și de media). De ce? În ce constă atracția lor? În faptul că ei sunt noii astrologi ai principilor din ziua de azi. Niște vrăjitori în sensul cel mai propriu al cuvântului. Pentru că, dintotdeauna, ceea ce și-a dorit vrăjitoria a fost să ghicească și să infuențeze viitorul. Iluzia în care scăldăm și noi – deopotrivă conducătorii și condușii acestei lumi – este faptul că există ”cititori ai semnelor timpului” care pot prezice, cu o anumită acuratețe, momentul favorabil acțiunii. Sigur, cei care urmăresc istoria diplomației (cum se numea odinioară) sau a relațiilor internaționale (cum li se spune mai recent), cu tot ceea ce înseamnă avizul pe care specialiștii acestui domeniu îl pot da asupra unor episoade de actualitate, ar putea argumenta nașterea și dezvoltarea unei noi forme de cunoaștere științifică în câmpul studiilor istorice și / sau politice. Numai că la fel de adevărat este și faptul că – la vremea lor – și astrologii curților se considerau oameni de știință și expertiza lor nu era străină nuanțelor marilor negocieri din acel timp. Poate că înainte de noutate, avem o transformare a funcției, care s-a mulat într-un altfel de discurs.
Probabil și posibil
Totuși, pentru a nu caricaturiza (nemeritat) activitatea experților în relații internaționale, se cuvine să precizăm că dimensiunea ei științifică era dată de faptul că – timp îndelungat (peste 60 de ani; o viață de om) – cunoașterea lor s-a mișcat în spațiul determinat de niște elemente bine jalonate care făceau ca, cel puțin în parte, predicțiile lor să aibă șanse de realizare. Știm acest lucru din științele exacte: există o deosebire între posibil și probabil. Posibil e orice; faptul ca, în timp ce citiți acest text, o bufniță (sau un spiriduș) să se așeze pe marginea ecranului ori a mesei dumneavoastră. Tot așa cum e posibil ca textul pe care-l citiți să conțină un mesaj ascuns care să vă influențeze viitorul. Suntem pe terenul imaginației și – în funcție de talent – fiecare poate construi posibile pornind de la situații date. Nu tot ce e posibil e și probabil; pentru ca lucrurile să fie probabile, ele trebuie să se înscrie în siajul unei istorii și într-o logică (a cărei cauzalitate, uneori, nu devine manifestă decât post factum). De pildă, dacă citiți acest text acasă, e probabil ca – în timp ce-l citiți – să vă cheme soțul sau soția (dacă sunteți căsătoriți) pentru o activitate domestică. Sau să considerați că textul e prea lung, ori că o anumită aserțiune a mea nu se susține. Probabilitatea se leagă de datele contextului și cine e capabil să descrie bine acest context și să urmărească liniile lui de continuitate, poate pretinde să prezică cel puțin niște elemente care se vor continua și în viitor. Dar asta nu înseamnă că viitorul ca atare e previzibil.
Sunt, întotdeauna, lucruri care nu depind de om sau care nu depind de individul uman: catastrofe naturale, mișcări sociale etc. Dar mai e ceva care – în felul lui – depinde de om și pune în mișcare istoria: voința. În ciuda faptului că acțiunile bazate pe voință pot fi, ulterior, reduse la o logică de tip cauzal, voința umană e liberă. Omul face ce vrea. Și, dacă acest lucru e valabil la scara oricărui individ, el e cu atât mai definitoriu la nivelul conducătorului politic, care are – mai întotdeauna – și mijloacele de a face ce vrea. O bună bucată de timp, noi am crezut că voința persoanei care e în situația de a decide pentru alții e ținută în frâu și orientată de cadrul instituțional în care acesta e prins. Oarecum în siajul Luminilor, am considerat – cu binecunoscutele sincope ale Războaielor Mondiale – vreme de aproape două veacuri că instituțiile sunt proiecția rațiunii în istorie. Că au o inerție care ține mișcarea comunităților în timp la adăpost de pulsiunile celor care le ocupă vremelnic și că desfășurarea lor dă o structură inteligibilă lumii. Ei bine, ceea ce am văzut, în particular în ultimul deceniu, este faptul că nu există instituții care să reziste presiunii pe care o pun pe ele nu neapărat niște personalități, ci niște personaje care au ajuns în locurile din față. Mai toate și-au făcut un obicei din a critica instituțiile ca fiind prea lente pentru mersul lumii de azi și – mai ales – de a constitui un ”stat paralel” care frânează desfășurarea viziunii liderului providențial. În epoca ”emoțiilor”, instituțiile sunt asemeni școlii sau autorității familiale: vestigii ale trecutului. În mod straniu, o definiție care altădată s-a aplicat unui personaj malefic, Führerprinzip-ul (”Führer-ul este legea vie a națiunii germane”) ar fi – astăzi – acceptată, ca fiind ceva de la sine înțeles, la Moscova, la Beijing, la Ankara, la Caracas (ca să nu mai vorbim de Havana și Phenian), într-o mulțime de state africane și, cine știe, poate și la Budapesta. Liderii din aceste capitale pretind că sunt expresia voinței nu atât a celor care i-au ales, cât a întregului popor ”cu vii și cu morții împreună”. Și, spre deosebire de raționalitatea strunită a instituțiilor, voința lor e liberă să le modeleze națiunile.
Această libertate a voinței unei persoane care pretinde a avea o vocație destinală e în măsură să arunce istoria în imprevizibil. Am văzut, cu asupra de măsură, acest lucru în ultimele două decenii. Dacă-i adăugăm și multiplicarea problemelor lumii, datorată – pe de-o parte acoperirii mediatice (universale în era smartphone-ului), pe de alta faptului că tot mai multe țări intră – cu drepturi egale cu toate celelalte în istorie, e limpede că viitorul devine tot mai imprevizibil. Oameni care acționează sub impulsul pasiunilor proprii (dar se pretind a fi expresia destinului țărilor lor), multiplicarea exponențială a situațiilor de criză, supralicitarea lor de către media, acuzarea instituțiilor de birocrație, elitism și deep state; toate au ca efect asupra tentativei de-a le raționaliza căderea din probabil în posibil. Practic, la ora actuală e posibil să se întâmple orice: în politică, în confruntările militare, pe terenul economiei, în domeniul științei și la orice interferență a acestora. Să mai spunem și că generalizarea teoriilor conspirației – cu privire la fiecare din domeniile menționate (și la ansamblul lor) întunecă și mai mult imaginea. De aceea experții în politici internaționale seamănă tot mai mult cu vrăjitorii: conștienți că nu mai pot prezice viitorul, nu le rămâne decât să-l conjure. Așa se explică multiplicarea scenariilor distopice cu privire la ce ne așteaptă. Și – la nivelul cel mai de jos – catastrofismul ce inundă studiourile de televiziune.
Revoluția de dreapta
Cu puțin timp în urmă, o asemnea sintagmă ar fi fost considerată o contradicție în termeni. Revoluția voia să schimbe lumea. Dreapta – conservatoare – se opunea revoluției și dorea păstrarea tradiției, pe care era tentată s-o asimileze unei ordini imuabile. Numai că, indiferent de dorințele conservatorilor, lumea s-a schimbat. Prima revoluție – și cea mai radicală – a fost cea științifică, urmată de cea tehnică. Ea a antrenat-o pe cea socială, cu deplasarea populației din rural în urban și (din rațiuni de folosire a instalațiilor industriale) a generalizat educația. Toate acestea au dus la revoluția politică: mai întâi la extinderea drepturilor civice și, în cele din urmă, într-o parte a lumii, la revoluția socială propriuzisă. Revoluția, cea fascistă mai întâi, apoi cea comunistă s-a născut, a trăit și a murit: prima în 1945, a doua în 1989. Remanențele lor, cea a lui Franco sau cea a lui Pinochet (pentru cea dintâi), ori cea a lui Castro sau a clanului Kim, ba chiar și cea a lui Xi (pentru cealaltă), au un aer decrepit, care nu e în măsură să inspire pe nimeni. Pe cât e de adevărat că revoluția socială a eșuat, pe atât e și faptul că avut loc. Lumea de după revoluție nu mai e cea dinaintea ei.
Această afirmație trebuie înțeleasă în dublu sens: că revoluția socială și-a epuizat potențialul. Fascinația ei, care scosese în stradă milioane de oameni a cedat ororii altor milioane omorâți în numele ei. Pasiunea revoluționară a anilor ’30 – ’60 n-a mai supraviețuit decât sub forma nostalgiei ”tinereții revoluționare” și a ”marilor idealuri”. Și, așa cum se întâmplă mai mereu, cavalerii nostalgiei sunt aristocrații. De unde această bizarerie a timpurilor noi: oameni oameni bine situați social și / sau material care încearcă să reîncălzească supa populară de care cei mulți s-au săturat. Dar marea schimbare s-a produs în câmpul dreptei: cu chiu, cu vai, aceasta a acceptat și ea realitatea faptului că revoluția a avut loc. Dovada patentă a acestui fapt o reprezintă secularizarea. Aceasta nu e opoziția oamenilor față de religie (căci, în definitiv, orice opoziție e și o formă de legătură tare), ci indiferența față de aceasta. Chiar atunci când e camuflată într-un pietism de circumstanță, adapatat economiei de piață. Mediul tradițional al marilor ritualuri ale naturii și ale credinței, satul, e într-un proces de depopulare accentuată. Iar comunitatea se dizolvă accelerat în rețelele sociale. Ei bine, pe acest fond, pe care ei îl percep ca fiind cel al unei decăderi dramatice, dreapta (fostă) conservatoare a devenit revoluționară. Obiectivul ei nu mai e cel de a păstra ceva – la drept vorbind ce, cu excepția unor oaze de spiritualitate urbană (în cele mai multe cazuri, creații recente)? – ci acela de a restaura o lume și o ordine pe care Modernitatea, cu revoluția ei socială, le-a pângărit. ”Nostalgicii” nu sunt niște contemplatori melancolici ai ruinelor trecutului, ci niște exaltați ai restaurării lui.
Așa se face că lucrul cel mai interesant pe care-l putem vedea la ora actuală pe scena politică (mare) – și, în treacăt fie spus, unul din cele mai surprinzătoare (atestând supremația posibilului asupra probabilului) – e faptul că dreapta radicală, în particular cea a fundamentaliștilor americani, și-a însușit discursul (și o bună parte din comportamentul) stângii revoluționare. Cine vorbește azi în numele dezmoșteniților capitalismului, ai celor pe care urbanizarea, tehnologiile și autosuficiența marii politici i-a lăsat în urmă? Cine cheamă la mobilizări de masă împotriva conducătorilor corupți și necinstiți (echivalați cu the deep state)? Cine amenință cu măsuri radicale – ba cu drujba, ba cu o (zi de) dictatură –, un soi de avatar al terorii ”sfintei mânii populare”, atunci când ajunge la putere? Cine descrie, utopic, paradisul viitorului în care toată lumea va lucra (dacă se poate manual) și se va cumineca în aceeași credință? Și, nu în ultimul rând, cine-și îndeamnă partizanii să ia cu asalt instituțiile statului, atunci când se simte neîndreptățit? Și cine-i trimite la război în numele cauzei ”întregului popor”? Ne place sau nu, revoluția s-a mutat la dreapta; Cum bine-a înțeles-o Engels (cel din ”Războiul țărănesc german”) schema ternară a lui Marx: comunism primitiv – exploatare – revoluție comunistă se suprapune peste cea a protestantismului radical: creștinism primitiv – rătăcirea Bisericii – restaurarea pe care-o realizează Reforma (deși, istoric, poate că influența e inversă). În definitiv – cel puțin pe paln social – mobilurile revoluționarilor de orice fel nici măcar nu sunt atât de îndepărtate.
Dacă cineva ar privi lucrurile acestea cu ochii unui om din anii ’80, n-ar înțelege nimic. Tot așa cum n-ar înțelege faptul că dreapta radicală americană susține astăzi Rusia. Omul acela ar gândi, încă, în categoriile probabilului. Noi știm că, între timp, lumea s-a schimbat atât de mult, încât doar vrăjitorii pretind că mai înțeleg ceva.
PS. Am dedicat acest text colegilor mei – și nu doar celor de la Faculatatea la care lucrez – căci și eu predau într-un Departament de Relații Internaționale.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Foarte interesant text.
Ca părere, evoluția Lumii, deci și istoria sa, au fost determinate de evoluțiile tehnologice. Una era viața în epoca pietrei, alta în epoca bronzului, alta în epoca fierului, alta în epoca primei Revoluții Industriale, alta în epoca celei de-a doua Revoluții Industriale și, vai, alta este viața și societatea azi, în epoca celei de-a treia Revoluții Industriale (cea a digitalizării și a informației). Nu ar trebui să ne mirăm că revoluțiile tehnologice duc la schimbări sociale și politice. Așa a fost întotdeauna, schimbările societății s-au făcut prin anarhie și revoluții sociale și politice.
Și, da, rămâne întrebarea: cum va arăta Lumea în care vom trăi? Fiindcă deocamdată nu se întrevede nimic rațional. Mai ales că din subteranele științei și tehnologiei pândește cea de-a patra Revoluție Industrială, cea a IA+Geneticii, care va schimba total Omenirea…
Ar trebui niște filozofi care să analizeze prezentul și să găsească oun nou set de valori pentru Viitor. Fiindcă mie Viitorul îmi pare sumbru…
Interesanta analiza care se sprijina insa pe teza ca unii sunr rai si altii buni. In realitate si raii mai au lucruri bune si bunii au lucruri rele, dar, desigur fiecare dintre noi e tentat sa-si defineasca propria notiune de rau sau bun.
Sigur ca lumea evolueaza, uneori spre bine alteori invers, dar cind e evolutie si cind e revolutie?
Eu am incredere in popor, in acea multime tacuta, care acum a devenit un pic galagioasa, de a discerne intre bine si rau.
Parerile autorului despre „dreapta” mi se par nedrepte si gresite. De fapt nu exista „dreapta” pura, ci un caleidoscop de idei care pot fi considerate de dreapta. E regretabil ca-n dreapta se amesteca si ceva extremisti, dar asta e peste tot, extremismul e daunator.
Cam lung si cu teme diferite.
Va dau dreptate, totusi, sunt 2 probleme pe care nu cred ca le-ati abordat. Sau mi-au scapat mie. (Ma si grabesc.)
1. Interesele mici, de familie („cercul nostru strimt”) sunt tot mai legate de politica externa: rude in afara, casatorii in afara, afaceri, slujbe, relatii de prieteni, turism etc. Politica externa influenteaza direct foarte multi cetateni obisnuiti. Si in vest, asta se intimpla dupa ww2. La noi e mai nou fenomenul.
2. China nu mai este comunista. De acord, are un singur partid, rosu, steaguri rosii, ideologie rosie etc. Dar economia ei este mai privatizata ca economia noastra. (?!!!) Noi suntem mai comunisti decat ei, daca stam sa judecam drept. (Vedeti numai proprietatea pe caile de comunicatii. Plus altele etc.)
„Liderii din aceste capitale pretind că sunt expresia voinței nu atât a celor care i-au ales, cât a întregului popor ”cu vii și cu morții împreună”. Și, spre deosebire de raționalitatea strunită a instituțiilor, voința lor e liberă să le modeleze națiunile.” -Asa apar dictaturile si dictatorii. Fenomenul se poate observa la nivel national, dar si la nivel suprastatal. Daca poporul isi alege liderii (acolo unde acestia nu unt numiti) pentru a-l servi, trebuie sa-si asume aceste alegeri, insa acest lucru nu inseamna ca acei lideri trebuie sa devina atotputernici si sa domine acel popor sau uniune de popoare. Acelasi popor, trebuie sa aiba puterea de a-i da jos. Aceasta este democratia autentica.
„Vrajitorii” prezicatori de viitor sau de diverse apocalipse se joaca cu mintile oamenilor, iar in functie de „parerile” lor, oamenii pot influenta ulterior politica globala prin alegerile pe care le fac. Daca dreapta radicala americana (si chiar europeana) sustine Rusia, atunci staga radicala sustine China (comunismul, marxismul pur), iar astazi lumea occidentala este condusa de stangisti. Cel putin deocamdata. Oricum am privi viitorul, acesta nu arata bine deloc, pentru ca fie vom intra intr-o era de tip „ev mediu” („exploatare, crestinism primitiv, lipsa de diplomatie”), fie intr-o lume orwelliana, progresista, corecta politic, woke-ista, super tehnologizata, in care principala problema va fi sa decidem daca vom mai gandi cu propria minte sau altii vor gandi pentru noi. Ambele lumi au ca numitor comun lipsirea de libertati fundamentale si control absolut.
Corect!
Imi place textul dumneavoastra. Il citesc de la cap la coada, de la coada la cap, si inca de cateva ori pe sarite.
Impresie: ma incanta foarte mult ca aceasta tema a istoriei mari si a viitorului se face din ce in ce mai simtita in spatiul public romanesc. Ma bucura despicarea firului in patru pe astfel de teme. Da, acum e momentul pentru astfel de exercitii. Ca ne grabeste istoria? Foarte bine. Sa ne grabim asadar.
Opinie:
Sa fie vorba de o noua moda intr-ale vrajitoriei? Experti sofisticati ca versiuni moderne de magi de curte si samani cititori in oase?
Eu cred ca in acest diagnostic nu despre expertii si institutiile care reusesc sa construiasca scheme si modele de tendinte generale este vorba. Ce fac ei este puternic inradacinat in metoda stiintifica, gandirea critica si colaborare la scara mare. „Globul de cristal” al acestor specialisti este obiectiv, cuantificabil, reproductibil si perfectibil. Metoda stiintifica = o noua religie = vrajitorie moderna? Nu.
Cred ca mai degraba este vorba despre cum se raporteaza la aceste modelari urmatorul/urmatoarele esaloane de specialisti/politicieni – cei care ar trebui sa preia aceste informatii, sa le traduca in unelte de modelare a unui viitor optim. O munca enorma. Acestia trebuie sa se sincronizeze la scara mare, au de modelat pe diferite scari de timp si spatiu inclusiv ce inseamna notiunea de viitor optim, la randul sau mobil, transformativ, adaptativ, au de costruit si intretinut sisteme de control care sa evite alunecarea spre totalitatism, sa mentina pluritatea, sa construiasca reteaua de repere morale si multe altele, de fapt ingredientele care fac posibile alegerile bune (de definit ce inseamna si acest „alegeri bune”).
Ori in fata unui asemenea efort, ale carui contururi cei deja „treziti” le pot sesiza (ceva enorm, de o greutate care parca amorteste puterea mintii cand incerci sa il vizualizezi), e absolut normal sa apara in prima faza negarea. Nu se poate, prostii. Bateti campii. Voi specialisti in relatii internationale si analisti de politica externa. (completez – si oameni de stiinta si organisme internationale care demonstreaza si atrag atentia cu privire la iminenta schimbarilor climatice si deteriorarea mediului natural)). Dar ce sunteti voi? Vrajitori? Noi nu credem in vrajitori! – dar nu despre asta este vorba.
Las aici un link de folos – https://www.dpmc.govt.nz/our-programmes/policy-project/policy-methods-toolbox/futures-thinking
Si o recomandare de lectura: https://www.youtube.com/watch?v=qhiqdlXNFkU
O viziune interesanta, de urmarit … Si o evolutie istorica. Imi amintesc, prin anii 70 in Franta proletariatul industrial scazuse ca numar sub 30 procente din totalul populatiei, depasit numeric de catre functionari si specialisti (cadre), baza de masa a socialismului-comunismului s-a cam topit ( las-ca in Franta intelectualitatea comunistoida galagioasa mai compensa) si totusi , prabusirea comunismului ca ideologie de partid a trebuit sa astepte disolutia URSS….
Aproape ca n-am mai inteles nimic din acest articol al dlui.Prof. Maci. Cele care se refereau la starea invatamantului romanesc le mai intelegeam. Probabil ca va trebui sa-mi largesc si eu orizontul si sa ma apropii si eu de zona „amestecatorilor de vorbe”.
Aflandu-ne pe prispa casei domnului Maci, ingaduit ne este a ne da cu parerea cat ne duce capul si a ne lumina cat de cat..
Sa incerc a va sugera o directie de abordare.
Ajunsi de buna voie si siliti de fel de fel de considerente, sa ne unim prin legamant marital, pana ce moartea ne va separa, de Fat Frumosul nascut cu forceps din pantecul Europei, avem libertatea si chiar obligatia sa intelegem pe ce lume ne aflam si sa cartim in fața celor ce se cred Zei la Brussel, Bonn ,Strasbourg.
Concret, faptul ca in acest moment in Noua Caledonie este razboi civil, trebuie sa nu intereseze fiind vorba despre Franta in fapt, adica despre o țara care de-a lungul timpului s-a amestecat in bine si in rau in treburile
Romaniei.
Daca Macron se pupa cu Maia Sandu
si si-a trimis trupe in ograda noastra, aveti si dumneavoastra dreptul sa il intrebati pe Macron cum de s-a ajuns ca supusii lui sa ucida cetateni UE, sa vandalizeze proprietatile colonistilor si sa scandeze” moarte albilor”?
Situatia din Noua Caledonie ne afecteaza principial si ne strica cheful
de a mai merge in vacanta in aceasta splendida regiune a Frantei .
Principial trebuie sa ne intereseze faptul ca pe un teritoriu pe care se afla al doilea cel mai bogat zacamant de Nichel din lume, poporul de bastina este limitat in optiunile lui firesti si legale de autodeterminare. Colonizatii, adica noi si kanakii francocaledonieni am putea sa il consiliem pe finantistul Macron pentru a-i scoate cu vorba buna gargaunii imperiali din cap.
Nu chinezii sunt responsabili pentru revoltele din Noua Caledonie ci dispretuitorii politicieni de la Paris, convertiti din proprietari de mine in mari proprietari agricoli in ultimele doua secole .
Si oarecum contextual, bastinasii romani nu au nimic de spus in legatura cu acordul semnat intre politicienii romani si cei israelieni in urma caruia painea cea de toate zilele plamadita din grau ucraienian contaminat si potential cancerigen va sta pe masa romanilor si in potirul din Altarele bisericilor crestine ?
https://www.digi24.ro/stiri/israelul-a-semnat-cu-romania-un-acord-de-furnizare-a-graului-in-situatii-de-urgenta-2790721
„…conștienți că nu mai pot prezice viitorul, nu le rămâne decât să-l conjure.”
Expertii in politici internationale NU conjura, ei, alaturi de interfata-locomotiva(cu si fara motor/motoare), anume politicienii de pe sticla, DOAR (a)isi dau cu parerea mai mult sau mai putin informata/educata/logica si/sau (b)executa diverse planuri si jalbe nascute de unii care NU-s mediatizati prea mult.
Luati exemplul asta:
https://en.wikipedia.org/wiki/Richard_Burt#Private_intelligence_firm_(2000%E2%80%932007)
E doar UN exemplu. Precum baietii astia, de care se face vorbire in (sectiunea din) pagina web de mai sus, mai sunt sute, plus miile de locotenenti(cu si fara ghilimele) si atarnatorii lor directi la nivel global, cam de toate natiile si amprentele culturale – apropo „Abia când suntem cu toții prinși în turbionul evenimentelor, cauzele, desfășurarea și rațiunea lor devin – pentru fiecare dintre noi – lucruri concrete,…”.
Lucrurile concrete nu se-ntampla netam-nesam(nici macar in natura, chiar daca nu o intelegem noi pe deplin inca), se intampla din cauza unor persoane fizice, care au si ele niste doleante legate de cum sa-si pastreze si sa-si extinda puterea/influenta.
Faptul ca politica internationala nu e apanajul omului de rand in vremuri normale imi pare astazi o afirmatie incompleta.
Fiind emigrat in Germania de multi ani dar inca urmarind stirile de acasa am remarcat inca de la primul contact cu media germana ca perpectiva de informare e alta.
Exista un balans intre local, national si international in modul in care cetateanul german e informat. Am remarcat o separare intre trivial si serios pe cand in Romania inca persista mixul in informare.
Nu sunt sigur daca are legatura cu interesul economic al unei natiuni sau cu alte aspecte dar e cert ca urmarind astfel de medii de informare in Germania nu te simti deconectat de politica internationala.
Comparativ, in Romania, aproape ca lipsesc stiri si dezbateri pe teme de politica internationala.
Restul articolului nu il pot comenta, doar am vrut sa atrag atentia asupra influentei informatiei asupra perpectivei adoptate si un posibil efect de lupa din acest motiv.
Problema reală a zilelor noastre este recrudescența marxismului, nu ”dreapta radicală”. Dar marxiștii se victimizează chiar și atunci când ei înșiși se află la putere. În asta constă ”strategia” lor electorală și cu asta păcălesc tinerii fără experiență politică.
Fiscalitatea a ajuns la nivele aberante în Europa de azi. O fi ”dreapta radicală” de vină? ”Dreapta radicală” a închis centralele nucleare ale Germaniei? Sau eco-marxiștii?
Nu neo-marxistii au atacat Ucraina ci cei care propovaduiesc aceleași „valori” ca si tine, adica extremism. Oricine dispune de 2 neuroni si o sinapsa a priceput legătură dintre conservacii americani, Moscova și Budapesta. Tu însă nu ai priceput-o și continui cu niste lucruri care au fost explicate de ani buni, daca nu de decenii.
”Nu neo-marxistii au atacat Ucraina”
Nuuu, sigur că nu! Marele pacifist Obama doar l-a rugat pe Medvedev să-i transmită lui Putin că după alegerile din 2012 va avea mai multă flexibilitate. Așa a ajuns Putin să anexeze Crimeea în 2014, după ce Obama a desființat Flota a 2-a a Atlanticului de Nord, iar Flota a 6-a din Mediterana s-a trezit că trebuie să securizeze ea Atlantic Gap, lăsând astfel și Siria pe mâna lui Putin.
Nici până în ziua de astăzi nu poți explica faptul că părinții lui Obama s-au cunoscut la cursuri de limbă rusă, altfel decât prin faptul că rușii au nășit neomarxismul occidental de azi. Te-ai dezis vreodată de Merkel? Te-ai dezis vreodată de Scholz? Ăștia sunteți cu toții, instrumentele lui Putin, pentru a promova interesele Rusiei.
”Oricine dispune de 2 neuroni ….”
.. înțelege jocul de glezne pe care îl fac neomarxiștii în relația cu Rusia. Urlă ”Rusia, Rusia”, dar aplică tocmai politici care favorizează Rusia. Încetarea oricărei exploatări de uraniu în Uniunea Europeană, începând din 2016 încoace, cum o justifici? Nu e tot în folosul Rusiei? Nu tot neomarxiștii erau la putere și în 2016?
„Nici până în ziua de astăzi nu poți explica faptul că părinții lui Obama s-au cunoscut la cursuri de limbă rusă, altfel decât prin faptul că rușii au nășit neomarxismul occidental de azi…” Sigur ca da, părinții lui Obama stiau ca fiul lor va deveni președinte SUA cu mult înainte de a se naște si au pregătit terenul. Cam asta se deduce din ce spui. Iti dai seama cât de ridicol e?
Ce căutai cu prietenii tai la Capitoliu pe 6 ianuarie? Apărați „adevăratele valori” democratice?
@Octavian – acțiunea de pe 6 ianuarie de la Capitoliu nu poate fi justificată în niciun fel, asemenea acțiuni sunt complet inacceptabile într-o democrație. Iar a mă acuza pe mine de așa ceva demonstrează adevărata onestitate de activist 😀
„…acțiunea de pe 6 ianuarie de la Capitoliu nu poate fi justificată în niciun fel, asemenea acțiuni sunt complet inacceptabile într-o democrație”. E un inceput de vindecare de trumpsim, promite ceva.
Ca de obicei Mister H incurci borcanele si ghiveciul care iese din pacate nu face mare cinste nivelului intelectual pe care pretinzi ca-l ai.NU e vorba de neo marxisti intii a fost vorba de afaceri si exista vorba ca banii „nu au miros” si din pacate pt. judecatile dumitale atit de radicale (si deseori prea cliseiste) nici culoare politica.Pe Schroder il durea undeva de orientarea politica atunci cind isi incasa(si cred ca inca isi incaseaza onorariul extrem de consistent).Regimu lui Putin e adorat (mai mult sau mai putin pe fatza) tocmai de adeptii-destui de numerosi si la noi- ai asa numitului suveranism de dreapta (de fapt o marota neo fascistoida) care e EXTREM de deranjat de derapajele spre stinga ale UE (si evident profita de orice greseli pt a sublinia asta, ca d-ta), de promovarea exagerata a LGBTQ(ca dumneata), de politicile ( multe gresite,din pacate) de imigrare, de declinul crestinismului organizat (aici insa e vorba de cel de tip mainstream, cel catolic,ortodox si de protestantismul clasic, fiindca cel de tip neoprotestant e f activ si prospera) de cica pierderea identitatilor nationale( o chestie destul de discutabila) si a suveranitatilor nationale (iarasi discutabila) in cadrul UE.
La noi cel putin Putin e adorat de cei din tabara ultra extremista a ortodocsilor traditionalisti care apreciaza mai mult sau mai putin pe fata regimul lui Putin pretinzind ca regimul lui a raspuns pe masura imixiunilor US,NATO si UE in Ucrainia dorind sa faca din ea un avanpost inaintat la NATO impotriva Rusiei si o „colonie” americana si UE in coasta Rusiei.Ca toate asta nu prea tin de neomarxism in zilele noastre ci de aripa aia radicala de tip fascisotid a nationalismului extremist RELIGIOS si populist e o alta mincare de peste.Dar cum d-ta esti cam rupt de realitatile romanesti NU realizezi ca scepticismul,euroscepticismul deci Anti UE si Anti Nato respectiv Anti SUA e in crestere in Romania.Se stimeaza ca cel putin 25 30% din populatie au vadit sentimente din ce in ce mai radicale anti Ucrainia, Anti NATO ,Anti UE si antiamericane( si nr. lor e increstere);citeva dintre motive le-am enumerat mai sus.Dar si faptul ca Putin e „omul providential” care se impotriveste hidrei razboinice numite NATO,respectiv sluga NATO si SUA, adica UE, care calca in picioare suveranitatea statelor europene mai mici si cu deosebire a Romaniei.Ori suveranismul nu e nicidecum o idee neomarxista, din contra!(mai ales cel de tip extremist ultra nationalist populist)
Domnule Octavian corect, va multumesc dar tot degeaba;cind oamenii sint obsedati de anumite clisee e greu sa-i faci sa vada realitatea.Respect!!!
Revoluția este o schimbare fundamentală a valorilor, a instituțiilor politice, a structurii sociale, a conducătorilor și ideologiilor unei societăți.
În condițiile modificărilor majore produse de către stânga de vreun veac încoace, cu efecte dezastruoase asupra majorității covârșitoare a membrilor societății, este posibilă caracterizarea acțiunilor politice contrare ca având caracter contra/revoluționar. Se pare ca dreapta politică promovează asemenea politici. Revoluțiile nu constituie apanajul exclusiv a stângii.
Stânga a promovat întotdeauna socialismul/colectivismul. Din păcate îl promovează și dreapta, consecința fiind intrarea într-o vrie socialistă/colectivistă, pe termen lung cu efecte similare, respectiv restrângerea – uneori/deseori – până la anihilare a libertății – valoare individuală/istă.
„Poate că – privit de departe – nu e mult, însă atât în ceea ce privește locul, cât și în ceea vizează oamenii și situațiile…” Cu respect, nu cred sa gresesc spunand ca inainte de „vizeaza” ar trebui sa fie un „ce”!
Mihai Maci ne anunta ca lumea s-a schimbat atât de mult incat a devenit de neinteles iar pretentiile „expertilor” de a o explica sunt salatanie. Totusi nici el nu se poate abtine si emite idei aiuritoare: ca „Revoluția a fost mai întâi cea fascistă si abia apoi cea comunistă” ! Cronologic Revolutia lui Lenin a inceput in 1918, cea a lui Mussolini in 1922 urmata de Hitler in ’33. „Revoluția s-a mutat la dreapta”, mai zice el, ea, dreapta radicală a fundamentaliștilor americani „amenință cu măsuri radicale”, si „teroarea sfintei mânii populare”. Oare ?! O fi fost dreapta cea care a ocupat Centrul orașului Seattle și declarat-o „zonă autonomă” de Statele Unite ? O fi fost dreapta cea care a incendiat strazile si a devastat magazine ?! Nici vorba. A fost mereu stanga. Dl. Maci ne mai anunta si ca „dreapta radicală americană susține astăzi Rusia”, informatie preluata direct din agit-prop-ul de stanga. Ceea ce el numeste „dreapta radicala” nu este de loc de dreapta, este vorba de grupuri de anarhisti-nationalisti, grupuri turbulente intr-adevar dar care nu au nimic in comun cu dreapta. De altfel, apetenta pentru Revolutie este poate singurul indicator care semnaleaza ferm apartenenta generica la stanga in amalgamul naucitor de tendinte al stangii. Conservatorii americani s-au opus felului in care este cheltuit ajutorul american, ceea ce poate a oferit niste oportunitati temporare imperialismului rus in Ucraina insa nu este de loc un „sprijin pentru Rusia” cum pretind democratii (si impreuna cu ei Mihai Maci).
Excelent articolul. Aproape ca nu mai e nimic de spus. Si, totusi:
„Cum bine se știe, sensul vieții e o problemă doar pentru adolescenți… și pentru cei aflați în suferință (lăuntrică sau corporală); omul matur, sănătos și activ nu trăiește în bătaia problemelor ultime, ci în orizontul rezolvării celor care-i apar pe parcurs. Pentru cei mai mulți, problema sensului timpului pe care-l trăiesc, a logicii lui și a locului lor în el (dincolo de problemele cotidianului) se pune doar atunci când trăiesc șocul unei istorii care năvălește peste ei.” Am putea adauga: si atunci cand moartea-ti da tarcoale!
„În momentul în care omul se întreabă asupra sensului şi valorii vieţii, el este deja bolnav, întrucât ele nu există în mod obiectiv; prin aceasta, doar a fost acoperit faptul că există o rezervă de libido nesatisfăcut cu care trebuie să se fi întâmplat altceva, un fel de fermentare care duce la doliu şi la depresie.” (Freud 1960,)
In definitiv, omul este o fiinta extrem de fragila. Avantajul care o face viabila este, pana la urma, sfanta ignoranta. Urmarind superficial si sporadic clepsidra timpului, constientizand vag sensul vietii, gandindu-se rar la anii grei ai batranetii si la perspectiva mortii, omul reuseste sa treaca, relativ acceptabil, prin viata, evitand depresia si anxietatea generalizate.
Cat despre vremurile pe care le traim am putea avea o explicatie: „Dupa ce timpul şi-a exercitat actiunea sa creatoare, el începe acea operă distructiva careia nu-i scapa nici zeii, nici oamenii. Ajunsa la un anumit nivel de putere şi complexitate, civilizatia înceteaza sa mai creasca, fiind condamnata sa decada rapid. Curand va suna ceasul îmbatrânirii. Ceasul acesta, de neevitat, este totdeauna marcat de slabirea idealului care sustinea sufletul individului. Pe masura ce acest ideal paleşte, toate edificiile religioase, economice, politice sau sociale, carora el le era inspiratorul, încep sa se clatine. O data cu pierderea progresiva a idealului se pierde tot mai mult ceea cea ce a fost sa fie unitatea şi forta societatii. Ceea ce forma un popor, o unitate, sfarşeşte prin a deveni o aglomerare de indivizi fara coeziune şi care-si mentin în mod artificial, pentru înca un timp, traditiile şi institutiile; divizati prin interesele lor, prin aspiratii, nemaiştiind sa se guverneze, oamenii cer sa fie dirijati în actele lor cele mai neînsemnate, de catre stat. O dat cu pierderea definitiva a vechiului ideal, omul sfarşeşte prin a-şi pierde şi sufletul. Lumea nu mai este decat o puzderie de indivizi izolati şi redevine ceea ce a fost la punctul de plecare: o multime. Ea prezint toate caracteristicile tranzitorii, fara consistenta şi fara viitor. Civilizatia nu mai are nici o stabilitate şi este la voia întâmplarii. Plebea domneşte, barbaria avanseaz. Trecerea de la barbarie Ia civilizatie, prin urmarirea unui vis, apoi declinul şi moartea acesteia, de îndat ce visul şi-a pierdut forta, acesta este ciclul”. (Gustave Le Bon – “Psihologia-Maselor”, 1895)
Sunt sigur că nu aveți nevoie de un expert care să vă țină de mânuță când răscoliți prin istoria recentă, la rubrica diverse, de unde vă extrageți evenimentele ce par a vă susține teza (care, și ea, la rândul ei ei, se dorește a fi făcătoare de istorie).
Dacă e să vorbim de culoarea politică a revoluțiilor, apăi e musai să nu mergem la 1777, in coloniile britanice in curs de americanizare, ci să ne gândim la seria de revoluții anti-comuniste din 1989. De ce? Păi e mai simplu să constatăm revoluția petrecută in mentalul colectiv al elitelor politico-universitare in acești 35 de ani: pur și simplu ideea de revoluție a fost impregnată intr-atâta de stângism incât astăzi revoluția anti-comunistă a devenit un apanaj și merit al stângii in timp ce ideea de a schimba in mod democratic ceva din structurile normative totalitare de astăzi a devenit in mintea lor un exercițiu revoluționar, dar in mod negativ, deci un act ce ‘amenință democrația’. Revoluția a ajuns așadar să poarte cel puțin 2 sensuri: unul pozitiv, când e vorba de înfăptuirile revoluționare ale stângii și unul negativ, când e vorba de ideile năstrușnice ale dreptei (gen reducerea taxelor sau a corupției sau a aparatului de stat). Un om ca Milei a ajuns să pară astfel un căpcăun odios care taie capete de etatiști cu drujba la tribună (‘doamne ferească să apară unu’ d-ăsta in România’).
De aceea, datorită spiritului revoluționar-progresist îmbrățișat fără prea multe scrupule de elită, contestarea corectitudinii alegerilor in US de către tabăra Trump e un semn cert de revoluție (deci radicalizare plus extremism) in sânul dreptei, dar contestarea corectitudinii alegerilor de către echipa Clinton cu 4 ani inainte nici măcar nu a fost observată, deci nicidecum să fie semn pentru ceva (gen…cum de putea fi atât de sigură Hillary că nu avea cum să piardă).
S-a mai întâmplat ceva in acești 35 de ani in mintea elitelor: progresul a fost contopit cu marotele stângii, iar când acestea au devenit realitate normativă toți cei care se opuneau au devenit perimați (gen: redefinirea căsătoriei, discriminarea pozitivă și cotele de gen, construcția termostatului planetar din taxe etc), nu numai radicali de dreapta și extremiști. Prin urmare ceea ce in urmă cu 35 de ani era firesc, ba chiar glorificat, astăzi a ajuns să fie blamat ba chiar șters din istorie. Așa se explică cum de atâtea personalități istorice europene sunt ușuite de pe socluri fără prea multe proteste din partea așa-zisei intelectualități. Așadar, poate nu pricepeți grozăvia: oricare din fondatorii Uniunii Europene de acum 70 de ani ar fi fost astăzi un odios revoluționar de dreapta ce ar fi pus in pericol ‘construcția europeană cu ideile lui conservatoare’, pentru că centru-dreapta creștin-democrat din anii 60 s-a metamorfozat in extremism de dreapta in mentalul colectiv al elitelor politice și al jurnaliștilor din msm; dar marele prorock-star al stângii, Marx, primește o statuie in inima Europei, cadou din partea Chinei tovărășești, iar la ceremonia de dezvelire participă chiar șeful executivului european! Marx nu mai este creatorul unei ideologii criminale (și nici Engels), ci un filozof european de mare angajament care este slăvit și citat fără nicio perdea (nu-i vorbă, că pe la noi e citat direct Cesaușescu).
Și mai mult decât atât: iată că totalitarismul a devenit firescul elitelor, practic vocile care se opun înverșunării, freneziei reglementative a birocraților din Comisie și a acoliților din aparatele administrative locale sunt aproape inexistente. A devenit -in mintea lor- firesc ca un birocrat neales să intre cu bocancii normativi in viața de zi cu zi a omului și să-i dicteze de pildă ce carne să bage in gură și câtă sau ce sobă să folosească. Discursul mesianic de o demagogie și o ipocrizie aiuritoare in care acești hârțogari totalitariști pretind că salvează planetă prin sărăcirea noastră, pardon, taxarea și sancționarea exceselor noastre ‘făcătoare de amprentă de codoi’ a devenit și el firesc, cotidian, nimeni nu se mai revoltă…că deh, genul ăsta de revoltă e de dreapta, deci câh. Presa propagă zilnic vrăjile astea in doze din ce in ce mai mari, pe post de argumente/justificări pentru noi taxe și noi restrângeri ale drepturilor noastre. ad nauseam. In mintea lor nu e nicio vrăjitorie in pretenția de a avea acces la Sfântul Termostat al planetei care poate fi convins să de-a temperatura in jos dacă depunem ofrande sub formă de piele de om rașchetatată cu taxe verzi, ei fiind convinși că ne vând ‘știința’, mai ales după ce au corupt câteva mii de universitari să intre in hora vracilor vindecători de planetă. Și noi, radicalii de dreapta, știm că nu e nicio vrăjitorie, nicidecum vreun nou, prețios fenomen, ci doar o adaptare modernă a unor vechi practici medievale, anume vânzarea de indulgențe, deci născocirea unui păcat și taxarea prin răscumpărare a vinovăției, adică justificarea pentru rapt instituționalizat și augmentarea aparatului și pârghiilor statului.
Cu toate acestea … 1)Tezele Irationaluliui /Rationalului din realitatea istorică rămân un ”cîștig” de neclintit ( vezi de ex. WITGENSTEIN etc) 2) Istoria religiilor a celebrului si contestatului nostru conational MIRCEA ELIADE nu o poti eluda nicidecum fără să greșești ”știintific”3) ”Misterioasele” teze astrologice ale continuatorului său PETRE CULIANU care sunt cele mai de luat in seamă analize ale ”astrologiilor ” 4) oricît am vrea să-l minimalizăm „ psihologic„ pe JUNG ,nu putem 5) la urma urmei nici pe Kirkegaard și chiar pe R.Aron 6) bibliografia americană a ultimilor ani este imensă în acest sens 7) ..să ne înțelegem mai întîi despre ce vorbim :despre un micro eseu științific sau despre o opinie mai(sic!) „analitică„ ?
Mi se pare ca ati omis adevarata revolutie, cea marxista, din Occident.
Spune-ti tie asta la nesfarsit, crezand ca e adevarul. In realitate, cel putin in SUA, asistam la o contrarevolutie.
Conservatorii americani incearca sa intoarca timpul inapoi la anii ’50, cand femeile si minoritatile nu avea nici un fel de drept si barbatii albi aveau toata puterea. Pana una-alta au interzis avortul in jumatate din SUA si manevreaza sa il interzica pe intreg teritoriul (nici vorba de dreptul statelor daca le protejeaza interesele, aia era numai o scuza sa puna piciorul in usa). Au inceput o epurare a bibliotecilor publice, in care au interzis opere clasice, cum ar fi „How to Kill a Mockinbird” sau „Handmaid’s Tale”, care erau de multa vreme in patrimoniul SUA. Deja gurile rele spun ca Gilead devine o realitate in SUA, pentru ca fara imigratie, pe care vor sa o interzica, populatia SUA o sa se duca ca bolovanul in jos si sclavia sexuala incepe sa le faca cu ochiul, exact ca in romanul lui Atwood.
Extrema dreapta deja a ridicat capul sus, si atacul de la 6 ianuarie suna foarte mult cu minerii venind la Bucuresti sa planteze panselute pe 6 iunie 1991. Dupa castigarea alegerilor de catre Trump, rednecii din statul in care stau capatasera curaj si incepusera a se lua de imigrantii legali, doar pe baza ca observau un accent, si incepusera sa-i hartuiasca sa faca dovada ca stau legal.
Din nefericire, SUA sta pe un cazan de pulbere la ora asta, si unii politicieni atata focul si se joaca cu fitilul.
Vrajitorii si astrologii de curte isi zic acum ´geopoliticieni´, fel si fel de experti iesiti de te miri unde, noi nouti, de la cutie ( provenienta se vede din C.V.urile interminabile ), si care spun, in limbaj automat, impersonal si metalic, ceea ce vor patronii lor sa (se) auda, verisori mai avansati ai statisticienilor. ´Geopolitica´ e o (pseudo)stiinta ´strategica´- cu marca inconfundabila a obtuzitatii militare, cam ceea ce era darwinismul social pe la sfarsit. sec. al 19-lea, cu origini obscure, americanii au avut mult timp reticente dupa Razboi cand cineva aducea vorba de ´geopolitica´, considerand ca e ceva german si chiar nazist. Nu chiar fara temei, Mackinder era si el un imperialist si rasist notoriu, ca si Galton, dar eminentele imediate intr-ale geopoliticii au fost Haushofer si C. Schmitt. Incoace, geopilitica s-a mai diluat, ajungand sa insemne cam orice si nimic, un cuvant sofisticat, la moda, impostorii si-au luat haine de geopoliticieni si proorocesc pt. cine sta sa ii asculte. Geopoliticianul e un fel de demiurg, cu degetul pe glob, ca dictatorul lui Charlot, face si desface in ´Marele joc´, vede de sus, panoramic si impersonal, din cercul lui, din fotoliu, converseaza cu marile forte tectonice ale Istoriei.
Asocierea ´Revolutiei´ cu Dreapta conservatoare nu e deloc noua si nici foarte surprinzatoare. Era foarte obisnuita in interbelic, in ´Revolutia conservatoare´ nu doar germana, ci pan-europeana, o matrice culturala sau ´metapolitica´ a fascismelor, un Fascism , ´generic´, Ur, etc., mai cult, mai sofisticat si mai pudic. ´Revolutia´ era un cuvant de ordine, universal, in epoca, legat de regenerare, palingeneza. Abia dupa razboi s-a compromis si a fost considerat un cuvant blerstemat, asociat automat cu ´ideologia´ si ´stangismul´, conservatorii s-au lepadat ritual de el, schimbandu-l cu altele cu acelasi sens, dar se mai foloseste inca, din reflex, nu stiu ce smart, idee, pot fi, inca, ´revolutionare´.
Ceea ce acum se considera a fi ´Conservatorism´, categorie atemporala si sacra, calea cea mare si larga, e de fapt o constructie postbelica, in care s-au impletit multe fire, destul de eterogene : Old Right protestanta, curentul ´traditionalist´ continental importat in America cu marca lui Burke dar cu spiritul lui Maurras, liberalismul austriac al lui Mises si Hayek, diverse forme de libertarianism si anarho-capitalism si, in fine, straussianism, plus liberalismul Razboiului rece devenit din ce in ce mai conservator. Dupa sfarsitul Razboiului rece acest compozit s-a destramat, de unde si haosul actual din GOP, care a devenit partid conservator abia prin anii 60, cu Goldwater si think-tankul de la National Review.
Faptul cel mai interesant e insa ca foarte multi intelectuali conservatori, de fapt majoritatea, icoanele conservatorismului, au fost initial stangisti si ´revolutionari´, lucru valabil pt. razboinicii reci, neo-conservatori, cei americani, dar si francezi. Cazul invers, de trecere de la dreaptra la stanga e mult mai rar, nu pare o simpla intamplare, ci un proces ´evolutiv´, logic, o mutatie. Revolutia este re-vrajita, socialismul universalist si ´abstract´ dobandeste un continut mai concret, particularist , ´organic´, aplicat. Revolutia devine ´conservatoare´. La non-conformistii interbelici, unii jucand un rol important in rearanjamentele geopolitice postbelice, era vorba de o revolutie teologico-politica, o ´a treia cale´ intre capitalism si comunism, individualism si colectivism, cale comunitarist-´personalista´ si corporatist-organicista, era la moda jargonul nietzscheean, cu ´omul nou˙ rebotezat ca ´persoana´ si opus ´individului atomic´ al demo-liberalismului fara suflet si degenerat. ´Personalistii´ de azi par sa fi uitat aceasta istorie rusinoasa, cand parintii fondatori erau in hora cu fascistii, un aer de familie izbitor.
Dar insusi Joseph de Maistre a fost creditat uneori ca ´primul´ revolutionar-conservator, nu era un simplu ´reactionar´ sau legitimist si sunt faimoase jocurile sale de cuvinte despre revolutie. Avea o conceptie providentialista despre Revolutie, aceasta fiind o cale pedagogica de mantuire a Frantei, prin sange, a mai fost numit un iacobin negru, el a inlocuit ghilotina eretica cu calaul mai traditional, ridicat aproape la rang de divinitate. Visa la un nou Crestinism, regenerat, ´viril´ , evident politic, fundamentalist, alternativ si apocaliptic, idei insusite probabil prin lojile masonice pe care le frecventase, era un ´teozof´, un ocultist politic, un ´vrajitor´ …
Cred ca a venit timpul sa renuntam la „vrajitorii” care isi dau cu parerea pretinzand ca sunt atoatestiutori. Faptele ar trebui sa vorbeasca de la sine si nu sa apara analisti, unii chiar priviti ca niste intelepti, care sa ne povesteasca basme imaginate. In spatele acestor „analize” se ascunde o propaganda subtila. Ipocrizia trebuie respinsa si identificata, iar propaganda care ne arata pisica zilnic trebuie sa inceteze.
Aveti dreptate, faptele vorbesc.
Incercati sa contactait Ambasada Romaniei la Paris sau Consulatul Romaniei la Nantes ( doua adrese inaccesibile, numere de telefon incorecte) pentru a lua informatii privitoare la modul în care romanii vor putea participa la vot.
La Paris telefonistul afirmă, fără Bonjour și „Merci de nous avoir contacté „ca Ambasada nu va publica informații despre maniera în care se va vota și nu poate transmite numerele de contact ale Consulatelor.
Care credeți ca este explicația acestei atitudini?
Oare este singulara situatia din Franța sau este comuna tuturor reprezentantelor diplomatice ale României în străinătate?
De toată lauda este anunțul privind lansarea concursului pentru bursa ”Ierunca-Lovinescu” 2024 – 2025, singurul bai fiind popularizarea practic inexistenta a inițiativei, dosarele de participare trebuind sa fie trimise pana pe 26 iunie 2024 in format electronic, pe adresa de e-mail a Ambasadei României în Franța: [email protected];
„In temeiul H.G. nr. 392/2016, Ministerul Afacerilor Externe acordă bursa anuală ”Ierunca-Lovinescu” pentru studenți români în Franța. Bursa, în valoare de 500 euro lunar, se atribuie pe o perioadă de stagiu de 10 luni consecutive.
Regulamentul de concurs prevede ca pe parcursul stagiului, studentul bursier sa elaboreze o lucrare de cercetare într-unul din domeniile:constituirea, evaluarea și conservarea patrimoniului emigrației românești;
studierea documentelor privitoare la exilul românesc;
cercetarea exilului românesc, ca parte a rezistenței intelectuale din anii dictaturii și opresiunii comuniste, în contextul european de dinaintea și de după căderea comunismului;
studierea moștenirii culturale Ierunca-Lovinescu și a importanței acesteia pentru spațiul cultural francez și european;
studierea influențelor pe care exilul românesc în Franța le-a exercitat asupra mișcării intelectuale din România și din diaspora românească;cercetarea contribuției diasporei la dezvoltarea patrimoniului cultural românesc.
Documentația necesară concursului pentru obținerea bursei include:
cerere de înscriere (model, mai jos);
copie act de identitate (C.I. sau pașaport);
dovada efectuării de studii (licență, masterat, doctorat) în ”litere sau științe sociale”, în Franța;
curriculum vitae;
scrisoare de intenție, cu motivația solicitării bursei și portofoliul științific;
proiectul lucrării de cercetare.”
Textul Regulamentului de concurs: https://paris.mae.ro/sites/paris.mae.ro/files/o_1182-2628_mae-mc_regulament_burse_ierunca_lovinescu.pdf.
Dosarele de candidatură se pot trimite:
în format electronic, până la data de 26 iunie 2024, pe adresa de e-mail a Ambasadei României în Franța: [email protected];
prin poștă, până la data de 26 iunie 2024 (data poștei), la sediul Ambasadei României în Franța…”
În mod bizar, aceste informații nu au ajuns sa fie cunoscute în comunitatile romanilor din Franța, Ambasada nu a contactat nici Asociatiile Culturale regionale, nici consistentul corp ecleziastic al Mitropoliei de la Paris ” bastion al rezistentei anticomuniste din exil..
Putem crede ca vechile năravuri ale găștilor securiste se perpetuează, cu sau fără papion, în saloanele diplomatice?
Articol lung, si multe probleme au fost discutate. O sa arunc si eu palaria pentru cateva clarificari:
1. Dihotomia stanga-dreapta e extrem de relativa si depinde de context si perioada istorica. De exemplu, revolutionarii de la 1777 din SUA sunt dorati astazi de conservatorii americani, Si totusi, la vremea respectiva erau considerati radicali de stanga. La fel, in vremea razboiului civil american, republicanii erau cei de stanga, impotriva sclaviei, si democratii erau cei de dreapta, reprezentand statele din sud, conservatoare. Marea inversie ideologica s-a produs in anii ’60, cand republicanii s-au opus drepturilor civile ale negrilor si republicanii le-au acceptat.
2. E incorect sa asociem extrema dreapta cu revolutia. In realitate sunt contrarevolutionari. E de ajuns sa vedem ce vroiau legionarii romani in anii 30. Ei visau o reintoarcere la traditie, nu avansarea gendei sociale. La fel conservatorii americani de extrema dreapta, ei nu vor o revolutie, ci conservarea unui status quo in care aveau avantaje economice si sociale.