La Petroșani, o aniversare și nostalgiile mele universitare

„În România, eu nu eram premiant, pentru că aveam oroare de învățământul românesc de dinainte de 1989. Cei care vă spun că era grozav mint sau nu știu ce spun. Era o închisoare școala românească. (…) Eu cred că nu s-a schimbat, pentru că am văzut la nepoatele mele că învățau pe de rost aceleași comentarii pe care le-am învățat și eu pe de rost înainte de 1989. Mai e o problemă: cred că școala românească nu încurajează autonomia intelectuală. Nu te învață să gândești cu mintea proprie.„Theodor Paleologu, interviu HotNEWS

În octombrie anul trecut la Universitatea din Petroșani, unde am absolvit și eu în urmă cu, iată, 33 de ani, s-au sărbătorit 75 de ani de învățământ superior în Valea Jiului, răstimp în care circa 40 de mii de studenți au finalizat cursurile și au devenit ingineri mineri în toate specialitățile meseriei și toate formele de pregătire: licență, masterat și doctorat.
Am știut încă de la începutul anului despre eveniment și totuși l-am ratat, pentru că până spre vară uitasem de el, acaparat de alte, să zic, priorități. Apoi, când mi-am adus din nou aminte, grație unui anunț postat în rețeaua Linkedin, era deja târziu și complicat să încerc să fac aranjamentele care presupuneau deplasarea și participarea și mi-am spus asta e, rămâne pe data viitoare, care-o fi ea.

Ceremonia din aula Universității Petroșani, octombrie 2023. Sursa: servuspress.ro
Apoi am primit un mesaj de la fostul meu profesor de istorie din studenție, Mircea Baron, pensionat de câțiva ani și devenit un prolific autor de carte, dedicat pasiunii de a nu lăsa trecutul mineritului sau al locului să se stingă fără ca generațiile prezente ori cele care vor urma să-l poată cunoaște și, eventual, îndrăgi: Am o carte pentru dumneavoastră, publicată cu prilejul aniversării celor 75 de ani, cum facem să vă parvină?
Ce bine este să ai oameni buni în jurul tău, care să se gândească o clipă și la tine și să te scoată basma curată din pasa proastă provocată de propria-ți indolență; mi s-a făcut brusc rușine că am lăsat să treacă pe lângă mine fără nicio scuză o ocazie importantă de reconectare cu trecutul studențesc, cu oamenii și locurile care m-au definit pe când eram crud și lipsit de repere, încă nărăvaș în asumarea valorilor care să mă definească în viață și carieră.

Recunosc cu sinceritate că nu ingineria ar fi fost, la modul ideal, prima mea opțiune, că mi-ar fi plăcut mult mai mult să studiez istorie și filozofie, dar trebuie să mărturisesc în același timp, la fel de sincer, că nu am făcut aproape niciun efort în direcția bună, că pasiunea nu a fost destul și voința mi-a fost slabă, așa că am apucat cărarea ușoară, cedând convenționalului.

Ca să studiez istoria, trebuia să renunț la confort, să muncesc mai mult și mai temeinic, să-mi asum plecarea într-un alt centru universitar, cazarea într-un cămin studențesc în vremuri de lipsuri și așa mai departe versus traiul comod din casa părinților mei, alături de prieteni și urmând o școală care nu era prima mea preferință, dar nici nu părea să-mi creeze mari dificultăți, oferind în plus destule facilități: o bibliotecă foarte bună, sală și teren de sport, un campus într-o zonă frumoasă a orașului, viață studențească relativ ofertantă, haine de îmbrăcat, fără campanii agricole toamna…; într-un cuvânt poteca fără spini.
Nu am avut emoții la admitere, chiar dacă a trebuit să trec câteva probe fizice eliminatorii, doar că după nouă luni și jumătate de armată și o lungă vacanță de vară am constatat la primele cursuri că uitasem aproape tot ce conta din matematicile și fizica de liceu. M-am speriat puțin, am avut teama că am ales prost și, iată, viața se va răzbuna: nu voi fi capabil să trec de sesiunea de iarnă, tot planul meu de viață bună și comodă se va prăbuși într-un infern pe care-mi era și teamă să-l contemplu ca să nu cumva să se împlinească. Am recuperat pe parcurs.

M-am întâlnit cu profesorul Mircea Baron într-o cafenea din Petroșani anul trecut, în ultimele zile ale lunii noiembrie și am depănat amintiri pe marginea cărții pe care mi-a oferit-o, împreună cu o caldă dedicație, pentru care-i mulțumesc încă o dată. Volumul este, evident în fond, o istorie sub forma unei monografii a 440 de dascăli ai Universității, începând cu anii 1949 – 1950, când școala se numea Institutul Cărbunelui Petroșani.
Vremurile studenției mele s-au consumat preponderent în ultimii patru ani de comunism, o perioadă complicată și confuză, de lipsuri și presiune ideologică. Institutul de Mine avea în programele de studii cursuri de engleză, franceză, germană și rusă, dar nu mai putea de câțiva ani să aducă în bibliotecă carte sau reviste de specialitate din străinătate. La bibliotecă cartea de specialitate în limbi străine era preponderent în limba rusă (ni se spunea că rușii sunt cei mai mari specialiști), apoi câte ceva în limba franceză, cehă sau maghiară, mai deloc în limba engleză; cele mai noi titluri străine erau cam din anii ’70. Ca idee.
Aveam cadre didactice care studiaseră sau se perfecționaseră în Uniunea Sovietică, ceea ce nu era surprinzător, dar existau și câteva excepții (una, două) de profesori care urmaseră specializări în Occident (dar eu nu i-am avut dascăli). Auzisem de scandaluri – ceea ce astăzi numim corupție – cu cumpărări de examene în „barter” , mai puțin cu bani, dar și de modificări de note la examenele de admitere. Profesorul Mircea Baron mi-a confirmat unele dintre aceste povești, pe altele m-a ajutat să le înțeleg nuanțat, în contextul vremurilor.

Efortul de documentare pentru monografia dascălilor Almei Mater Petrosenensis nu a fost chiar o plimbare prin parc, după cum am aflat, cu tot concursul oferit de rectorul universității, Sorin Radu (coautor al lucrării) și sprijinului dat de Senat, pentru motivul evident că este dificil să armonizezi portrete de figuri astăzi dispărute și chipuri încă existente, unele retrase din activitate sau pe care diverse neputințe le împiedică să-și ofere concursul, altele în plină activitate și cu programul extrem de încărcat. Dar s-a înfăptuit și încă la timp pentru a acompania marele eveniment al anului 2023.
Nu vreau să intru în detaliile festivităților prilejuite de aniversarea acestor trei sferturi de veac de învățământ superior în Petroșani (le puteți găsi relatate aici de presa locală), prefer să rămân cu comentariul alături de monografia profesorului Mircea Baron, să trec în revistă câte ceva din trecutul învățământului universitar în Valea Jiului, să comentez evenimente controversate din trecut și să alătur propriile-mi amintiri din vremurile în care am studiat la Universitatea din Petroșani.
În Valea Jiului exista o tradiție a învățământului tehnic încă de la începutul secolului XX, pentru că între anii 1905 și 1919 funcționase aici o „școală minieră pentru cărbune”, iar din august 1920 s-a înființat la Petroșani o școală de maiștri minieri și electromecanici minieri, ca instituție subordonată Ministerului Industriei și Comerțului.
În 1920, două școli politehnice, la București și la Timișoara, pregăteau ingineri în specialitatea minerit la secțiile de „mine și metalurgie”, în urma unor decrete regale semnate în acel an de regele Ferdinand I-ul. În august 1948, printr-un decret al Marii Adunări Naționale prin care se făcea o reformă „populară” a învățământului, urmat de o decizie a ministrului învățământului, se înființează la Petroșani Institutul Cărbunelui.

Prima locație în care a funcționat acest Institut al Cărbunelui era, în vremea copilăriei mele, sediu al unui liceu economic; spațiul era unul modest și, evident, a fost nevoie de construirea de spații noi, adecvate. În anul 1949, Institutul Cărbunelui primește în folosință 10 hectare de teren în „Dealul Calvaria” , care din acel moment începe să fie cunoscut ca „Dealul Institutului”. Pe acest debutează rapid și evoluează în etape construcția unor corpuri noi și spațioase de învățământ, un campus în toată puterea cuvântului, unele facilități fiind date în folosință cu puțin timp înainte să devin și eu student sau chiar după anul 1990.

În 1952, Institutul Cărbunelui devine Institutul de Mine Petroșani, cu două secții: exploatări miniere și electromecanică minieră, care din anul universitar 1957 – 1958 se transformă în facultăți. Așa arăta institutul când am devenit student, având organizate cursuri de zi și serale; în acei ani se renunțase la cursurile de subingineri.

Ca studenți la cursurile de zi aveam dreptul la uniformă și o primeam în primele zile de an universitar din anul I, iar al doilea set la începutul anului III. Setul consta din costum de vară și costum de iarnă, cămăși, cravată, pantofi și o manta pentru iarnă. Culoarea costumelor și a mantalei era negru, cu o vipușcă subțire albastră la pantalon. Nu puteai să participi la cursuri fără să porți uniforma și aveam profesori care erau foarte atenți ca uniforma să fie completă și conformă, în timp ce alții erau mai permisivi. Oricum, la examene nu se punea problema ca student la zi să nu porți uniforma conform, pentru că riscul să fi nu fi primit era mare.

Pe de altă parte, îmi aduc aminte că mantalele făceau furori prin alte centre universitare și am avut amici care au valorificat extrem de profitabil articolul atunci când au decis să renunțe la el. Ca fapt divers, îmi aduc aminte că am călătorit cu trenul, alături de un coleg, de la București la Brașov îmbrăcați în acele uniforme și cu mantalele deasupra (era cam frig în compartiment) și am avut parte de priviri curioase, dar reținute și de un supracontrol cu nașul însoțit de milițieni care pur și simplu ne-a omis, de parcă nu am fi existat. Abia atunci un domn a dat glas curiozității: Dumneavoastră de la cel fel de școală militară sunteți?
Pentru vremurile de atunci, învățământul universitar politehnic de la Petroșani era de un nivel destul de bun, peste medie aș spune, cu rezultate bune la concursurile studențești de matematică – numite „Traian Lalescu”, se organizează și astăzi -, la sesiunile de comunicări, sau la festivalurile studențești unde participa de obicei corul studențesc, care producea impresie cu ținuta și repertoriul. Ambasadorii cei mai cunoscuți ai centrul universitar din Petroșani erau, totuși, sportivii de la clubul de rugby „Știința”, care se confruntau de la egal la egal cu marile forțe: Dinamo, Steaua, Farul, Politehnicile Iași și Timișoara, cu Baia Mare și Bârladul sau cu Sportul Studențesc.

Răsfoind monografia am rememorat tot felul de povești pe care nu ar avea rost să le încredințez hârtiei, dar care pe mine m-au definit în multe feluri. Sunt acolo nume de profesori pe care i-am admirat și ale căror cursuri sau seminarii le urmăream cu mare plăcere, profesori de care mi-a fost teamă – „cuie” -, a căror exigență mi-a folosit, dar și „cuie” care foloseau artificial exigența ca să-și acopere lipsa de pricepere pedagogică. Nimic nou, nimic diferit de experiența pe care orice student, din orice timp, o are în perioada studiilor universitare.

Ceea ce este absolut sigur, pe de altă parte, este că școala superioară românească în perioada comunistă a fost ținută la un nivel cât de cât acceptabil numai și numai prin dedicarea dascălilor, pentru că, altminteri, universul universitar era strâns controlat ideologic, supus interferențelor politice, subminat de lipsuri, de frigul din amfiteatre, de ruperea legăturilor cu mediul universitar și de cercetare din alte țări – și nu doar din Occident, ci și din fostele state comuniste – de modul precar în care se făcea practica în întreprinderile economice și așa mai departe.
Copil fiind, încă la școala generală, am fost martor fără voie al scandalului care a zguduit la propriu urbea în anul 1978, când au fost decapitate conducerea orașului și a Institutului de Mine, sub acuzația că a patronat trucarea examenelor de admitere. Pe atunci izbucnirea unui scandal public de o astfel de anvergură era un eveniment excepțional, mai ales că implica recunoașterea de către partidul comunist a realității corupției interne, care iradia și în societate.
Matei Gheboianu, istoric și profesor la Universitatea din București, a documentat într-un studiu – Fraude în procesul de admitere la Institutul de Mine din Petroșani (1976-1978) în „Arhivele Olteniei” – acel scandal, pe marginea căruia am dezbătut la cafenea împreună cu profesorul Mircea Baron, rugându-l să-mi întregească imaginea vagă pe care o reproduceau amintirile mele de copil.
Matei Gheboianu expune anatomia unui tip de scandal de care oficialitățile comuniste se fereau din toate puterile, pentru că implica o maculare în ochii opiniei publice – denumită „clasă muncitoare” – a unei imagini atent cosmetizată a partidului ca „far călăuzitor”, putere imaculată, în care corupția nu-și avea locul, apoi de oferă și o concluzie:
Un astfel de caz de fraudare nu era singular în sistemul de învățământ superior din România. În urmă cu un an descoperirii acestei situații, existase un caz similar, care avusese ecou la nivel național, la Facultatea de Drept a Universității din București. La fel ca la Petroșani, pe lângă cadrele didactice, au fost implicați și membri ai Comitetului Central. Dorința de fraudare a concursului de admitere era susținută, pe de o parte, de numărul limitat de locuri pe care Ministerul Educației le aloca, pe de altă parte, de nivelul scăzut al cunoștințelor candidaților participanți la concurs, prezentat într-un raport al Ministerului Educației ca fiind „mediocru sau slab”, dacă vorbim de cazul Institutului de Mine din Petroșani. Totodată, imixtiunea cadrelor de partid în activitatea universitară era o constantă, partidul dorind să-și impună linia în orice domeniu.

La Institutul de Mine Petroșani totul a început cu ideea de a „ajuta” câțiva sportivi care puteau „întări” echipele de rugby – „Știința” și fotbal – „Jiul”, să devină studenți. Deciziile s-au luat prin implicarea unor oficialități locale ale partidului comunist și unii decidenți ai Institutului de Mine, precum și profesori implicați în organizarea concursurilor de admitere.
În 1978, prin autodenunțul decanului Facultății de Mine, Aurelian Simionescu, manopera prin care câteva zeci de persoane au fost favorizate la admitere și un număr similar defavorizate, a irumpt și mușamalizarea nu a mai fost posibilă. Detaliile scandalului, documentat de profesorul Gheboianu, pot fi consultate aici, nu mai intru în amănunte.
Cei acuzați că ar fi inițiat și susținut mecanismele de falsificare a notelor unor candidați pentru a promova examenele de admitere și ale altora pentru a fi defavorizați, făcând loc celor protejați au fost destituiți, dar au rămas în continuare în învățământ: rectorul Ilie Constantinescu, secretarul de partid Aurel Suciu; în timp ce secretarul organizației orășenești a partidului comunist – adică primarul – din Petroșani, Clement Negruț, a fost trecut pe linie moartă, probabil pensionat.
Profesorul Ilie Constantinescu a fost un specialist de excepție în mecanica teoretică, inclus în „Who’s who in Eastern Europe” în anul 1980 (Cambridge), dar numele său a rămas tarat de scandaluri de corupție, este drept de mai mică amploare, pentru „vânzarea” de note la examene, inclusiv după ce a devenit cadru didactic la Universitatea „Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu, după anul 1992. Cel puțin așa îmi aduc eu aminte.
Numele legate de scandaluri sunt totuși excepții. În ianuarie 1990, atmosfera în Institutul de Mine, la debut de sesiune, era explozivă, revoluționară. Profesori ca Ilie Constantinescu, Ion Dijmărescu, Aurelian Constantinescu, Emil Pop și alții au fost contestați puternic de studenți, în principal pentru că erau „cuie” la examene și înlăturarea lor putea face sesiunea mai ușoară. Unii dintre profesorii contestați au acceptat să se retragă și studențimea a fost încântată de victorie. După câteva luni situația s-a liniștit, dar câțiva profesori au decis totuși să se despartă de Institutul de Mine.

În ziua de 4 ianuarie ac., Petroșaniul a aniversat centenarul declarării ca oraș de guvernul liberal instalat după demisia guvernului Iuliu Maniu, decretul fiind semnat de I.C. Brătianu. Mi-a plăcut întotdeauna să-mi imaginez viitorul acestui oraș ca unul eminamente universitar, genul de urbe europeană mică, cochetă și plină de viață, sub semnul științei și al tradiției cărturărești.
Dacă Universitatea din Petroșani va rezista timpurilor și va reuși să atingă bariera centenară, sunt convins că un astfel de vis are premise să devină realitate, să se înscrie ca un nou pretendent printre centrele universitare mici care fac istorie în Europa, luând exemplul celor de mai mare tradiție ca Parma, Heidelberg, Salamanca, Leuven, Leiden sau, mai aproape de noi, Szeged ori, din țară, Galați sau Alba Iulia.
România ca națiune a răzbătut cu dificultate către marea familie a civilizației occidentale, într-un efort de peste două secole și jumătate care a prins contur ca proiect național prin fermentul ideilor umaniste care a început să dea roade în mediul intelectualilor ardeleni din Biserica Ortodoxă Unită cu Roma, prin Școala Ardeleană și documentul său programatic de referință Supplex Libellus Valachorum, de unde au iradiat dincolo de Carpați, emancipând și consolidând curentul național care a adus pus bazele statului România.
Acesta este motivul principal pentru care România nu poate exista și nu se poate manifesta pe deplin decât într-o Europă liberă și democratică, care-i garantează consolidarea ca civilizație, drepturile și libertățile individuale, dezvoltarea economică, independența și securitatea în granițele naționale.
În România europeană orice comunitate care își adună energiile și acționează determinat, inteligent și cu viziune poate prospera valorificându-și tradițiile. Poate că proiectul universitar din Valea Jiului a fost la început doar o decizie instituțională a unei puteri arbitrare numită „dictatură a proletariatului”, dar în timp s-a consolidat și a dobândit personalitate și un contur bine determinat.

Dacă Blajul sau Făgărașul au reușit să joace un rol atât de important în istoria României, imediat după ce câteva decizii administrative le-au creat oportunitatea de a deveni centre ale întemeierii unei intelectualități românești, nu văd de ce Petroșaniul nu ar continua să profite de cei 75 de ani în care din „Dealul Institutului” radiază regional și național centrul de cultură și educație numit Universitatea din Petroșani.
Este nevoie de bani – dar banii vin, prin PNRR sau prin proiecte paneuropene ca, de pildă, Academia Alianța Europeană pentru Baterii – așa că principala provocare este aceea ca în jurul acestei universități să se consolideze o comunitate unită și determinată, conștientă că poate progresa spre viitor mizând pe forța și prestigiul educației, cercetării și inovării. Să ne vedem, deci, cu bine, în 2028, la aniversarea a opt decenii de învățământ universitar în Valea Jiului! Dum spiro, spero!