Cu toții tindem să percepem diferit aspectele mai abstracte din viața de zi cu zi față de cele concrete, chiar și în cazurile care reflectă logici foarte similare.[i]
Este motivul principal pentru care este de două ori mai probabil, în medie, să cumpărăm ceva spontan/neplanificat dacă folosim carduri bancare decât dacă folosim bani “fizici”[ii], reducerea fizică a ceea ce avem în buzunare făcându-ne, se pare, mult mai chibzuiți în magazine.
Este posibil ca această diferență de percepție să aibă legătură cu milioanele de ani de viață în natură în care tot ce conta pe termen scurt era concret și trebuia decis cam pe loc, pe când partea care nu se putea vedea ca atare, pipăi, auzi, prinde etc necesita mai puțină atenție sau părea să țină inerent de natură sau divinitate, trebuind luată ca atare.
Indiferent de motiv, pentru că însăși organizarea statelor a devenit foarte abstractă în prezent, diferența de percepție respectivă se manifestă din ce în ce mai des și într-un mod din ce în ce mai păgubos pentru noi toți, inclusiv în privința unor dimensiuni importante ale guvernării.
De exemplu, puțini români ar fi de acord să ia masa regulat la restaurant cu 8-9 prieteni și să comande doar platouri cu mâncare la comun, cu împărțirea notei de plată în mod egal. Dacă aceasta s-ar mai întâmpla ocazional, a proceda așa frecvent ar risca să ducă destul de rapid la excese, precum și la unele tensiuni/neînțelegeri.
Astfel, unii meseni ar tinde să consume mai mult decât anterior, de vreme ce nota s-ar împărți, oricum, în mod egal (după cum demonstrează și experiențele de tip „all inclusive”) .
Alții s-ar simți, probabil, după un timp, păcăliți/deranjați, fie pentru că ar observa că mănâncă sistematic mai puțin decât ceilalți, fie pentru că ei ar fi preferat feluri diferite sau mai puțin scumpe etc.
Chiar și cititorii care nu ar anticipa mari dificultăți în cercul lor de prieteni vor fi, cred, de acord că problema de mai sus s-ar pune, oricum, în mod clar, dacă am extinde exemplul respectiv la toate mesele dintr-un restaurant.
Adică, mai nimeni nu ar fi de acord să mănânce regulat într-un restaurant în care nota finală ar rezulta din împărțirea în mod egal a consumului de la toate mesele.
În acest caz ar fi și mai probabil ca mulți meseni să consume semnificativ peste nivelul obișnuit, mai ales dacă ar vedea pe cineva de la o altă masă comandând vreun fel mai scump sau vreun platou mai mare. De asemenea, variațiile între ce se plătește și ce se primește efectiv ar crește și mai mult pentru unii clienți.
Problema ar fi agravată dacă nota de plată s-ar tot mări fără modificarea cantității sau felurilor de mâncare servite, doar pentru că salariile personalului restaurantului ar fi majorate de patron peste nivelul mediu al majorărilor primite de clienți de la proprii angajatori. Aceasta – cu atât mai mult în cazul în care clienții nu ar putea limita numărul personalului respectiv.
Ar deranja și plata consumației oamenilor veniți din afara restaurantului, în special, în cazul celor care nu ar contribui cu nimic la notă deși ar părea să aibă starea de sănătate care să le permită să lucreze.
Ar fi, foarte probabil, respinsă și ideea unui consum peste nivelul colectiv de bani al clienților din seara respectivă, mai ales dacă aceștia ar afla doar post-factum că s-a consumat în contul lor viitor și că vor trebui, la un moment dat, să plătească diferența.
În plus, într-un restaurant în care cei care au intrat ar fi, cumva, obligați să mănânce – singura alternativa fiind să meargă la restaurantele din alte țări – ar fi previzibil că și calitatea mâncării și servirii ar risca să scadă – sau, cel puțin, să nu se îmbunătățească relevant – consumatorii rămași fiind, practic, „captivi” și numărul lor încă suficient pentru a plăti nota la final.
Ar crește și probabilitatea ca unii membri ai personalului restaurantului să fie tentați să favorizeze furnizori de slabă calitate dacă ar primi avantaje personale de la aceștia sau dacă respectivii ar fi rude sau prieteni, de vreme ce clienții ar trebui să consume, oricum, ce li se servește și mulți nici nu ar avea informații suficiente pentru a aprecia bine nivelul exact de calitate a ceea ce li s-a oferit.
De asemenea, dimensiunea platourilor și calitatea servirii la unele mese, față de altele, ar tinde să fie influențate din când în când de vreo relație personală mai bună sau de vreun bacșiș.
Toate cele de mai sus ar împinge, probabil, un număr din ce în ce mai mare de clienți să încerce să se angajeze chiar la restaurant, mai ales dacă patronul pare de treabă și a și tot mărit personalul.
Ar deveni din ce în ce mai tentant și să se trișeze la nota de plată. De exemplu, unii clienți ar cere să fie scutiți cu totul sau ar cere discounturi, alții ar spune că au lăsat deja banii pe masă, deși nu au făcut-o, sau s-ar deghiza la final cât mai aproape de mesenii care doar consumă, dar nu sunt obligați să plătească etc.
Cred că marea majoritate a oamenilor realizează riscurile și probabilitățile unui scenariu precum cel de mai sus și mai nimeni nu s-ar gândi serios să organizeze o activitate economică pe modelul respectiv.
Și, totuși, segmente din ce în ce mai mari din cheltuielile României au ajuns să fie gestionate similar unui număr în creștere de „restaurante cu platouri cu mâncare la comun” fără cine știe ce dezbatere sau mecanisme de încadrare.
Nu este doar cazul României. Dar la noi dezechilibrele acumulate sunt deja mai mari decât în multe alte țări din lipsă de experiență și de filtre de calibrare care în alte părți sunt de la sine înțelese.
Desigur, analogia dintre guvernarea unei țări și restaurante cu platouri cu mâncare la comun are limitele sale.
Astfel, majoritatea „restaurantelor cu platouri cu mâncare la comun” ale unui stat sunt, de fapt, necesare, ca idee, în lumea actuală pentru că sunt proiecte mari de interes general care nu ar putea fi dezvoltate altfel, precum și segmente ale societății care nu ar putea avea un trai cât de cât decent în lipsa acestora.
Cu alte cuvinte, logica unei civilizații și umanitatea unei societăți implică fundamental și o solidaritate, inclusiv cu cei mai lipsiți și cu cei în dificultate din motive medicale, de vârstă înaintată sau de probleme obiective temporare etc, nefiind aplicabile ca atare toate considerentele unei activități economice private.
Dar sunt numeroase privințe în care analogia este, de fapt, justificată, pentru că scopul nobil nu înseamnă că modul de implementare nu contează foarte mult sau că acesta ar avea vreo dinamică extraterestră. Or, scenariul menționat mai sus reflectă probabilități de poziționări și de comportamente umane care nu au legătură ca atare cu sectorul public sau privat, ci cu natura mecanismului în care acestea se pot manifesta.
Necesitatea discutării problematicii de mai sus în România este, astfel, cred, evidentă dacă ne uităm la evoluțiile din ultimii 30 de ani raportat la tipurile de beneficii, variațiile numărului beneficiarilor (de exemplu, sub 6 milioane de contribuabili în prezent, la 19 milioane de beneficiari în sistemul de asigurări de sănătate[iii]), variația de calitate a unor servicii publice între localități sau județe, creșterea cu aproximativ 60% a posturilor bugetate față de 2004, deși peste 4 milioane de români au plecat din țară, diferențele de personal și de performanță între instituții similare (precum unele primării de municipii), variațiile de pensii (cuantum și vârstă de pensionare), măririle de salarii medii și alte beneficii în sectorul public față de cel privat, cu un salariu mediu net în sectorul public cu 11-31% mai mare decât în privat în fiecare din ultimii 6 ani[iv], variațiile de impozite pe venit și multitudinea de scutiri sau reduceri de taxe, evaziunea privind TVA (peste 2% din PIB, mult peste Polonia) etc.
Adică, sunt și destule „oaze” care arată că se poate și altfel, dar și multe alte locuri care confirmă că „restaurantele cu platouri cu mâncare la comun” legate de servicii, bunuri și lucrări publice împing – prin natură – spre excese și dezechilibre.
Mecanisme corecte de încadrare sunt, deci, foarte importante. Nu este vorba doar de stabilitatea economică a unei societăți, ci și de stimularea moralității sale.
Ar fi 3 implicații principale.
În primul rând, nevoia abordării unei situații printr-un nou „restaurant cu platouri la comun” trebuie văzută cu suspiciune, riscul de risipă și de subminare morală în timp fiind ridicat prin natură.
În al doilea rând, cu privire la „restaurantele” existente (precum ajutoare sociale, autostrăzi, sănătate, pensii) sunt necesare filtre care să pună regulat în discuție calibrarea optimă a fiecărui element al mecanismului.
De exemplu, faptul că trebuie sprijinite persoanele în șomaj, nu înseamnă că nu trebuie reglementat foarte atent cine poate beneficia efectiv, cât timp și la ce nivel.
De asemenea, trebuie urmărite constant aspecte precum:
(a) Cât este rezonabil de dat;
(b) Eliminarea sau limitarea fraudării la nivelul beneficiarilor (de exemplu, să nu mai fie situații în care peste 90% din populația unui sat să aibă certificat de handicap de vedere sau zeci de procente să primească concediu medical pentru migrene);
(c) Cum se poate simplifica mecanismul de acordare pentru a minimiza personalul administrativ aferent, acesta tinzând să consume o parte importantă din fonduri pentru propria funcționare;
(d) Cu cât trebuie plătit personalul administrativ implicat (nu pare legitim să fie mai mult, în medie, decât în sectorul privat, dar ar trebui să se poată diferenția net între cei care contribuie diligent și cei care nu o fac);
(e) Ce buget de cheltuieli ar trebui să aibă instituția care administrează mecanismul în plus de cel necesar pentru plata salariilor personalului;
(f) Cum se poate asigura că acel buget va fi cheltuit eficient (necesitate achiziție/cost/calitate);
(g) Dacă trebuie un mecanism automat de indexare a bugetului sau nu – dacă este vreun astfel de mecanism, acesta ar trebui legat de creșterea medie a salariului net din sectorul privat, nu de inflație, pentru că, altfel, s-ar transfera în final doar către contribuabil toată ineficiența dintr-o țară, în loc ca aceasta să fie împărțită;
(h) Cine plătește și cât (de obicei, o bază largă de contribuabili este importantă pentru sustenabilitate și pentru modul de percepere a contractului social de către cei care plătesc);
(i) Cum se evaluează calitatea serviciilor și produselor oferite și de la ce punct încolo se înlocuiesc din furnizori (și nu doar cu numele);
(j) Cum fac alții care par să aibă o calitate mai bună la un cost mai bun.
În al treilea rând, ar trebui stimulat un consum la un cost total moderat/eficient.
Sunt numeroasele reglementări în România menite direct sau indirect să sprijine eficiența, dar este clar că acestea au prea multe lacune ușor de speculat și nu funcționează bine în practică.
Din toate analizele și ce se poate observa pe subiect, cred că doar 3 abordări ar funcționa bine în această privință.
(a) Obligarea strictă la transparență în toate privințele relevante, cu sancțiuni mari și prompte în caz de încălcare.
În esență, obligațiile de transparență ar trebui să fie suficient de largi pentru a permite unui contribuabil cu educație medie să aibă acces la informații actualizate din care să înțeleagă ce beneficii se dau exact, cui, câți beneficiari sunt, cu ce personal și cu ce cost mediu pe angajat și cu ce cost administrativ se implementează, ce furnizori sunt contractați de instituția respectivă sau impuși beneficiarilor, ce oferă aceia și la ce cost unitar și total, cu ce date se poate compara evoluția în timp a tuturor aspectelor respective, care au fost metodologiile de calcul, ce a fost inclus, ce nu și de ce etc.
Transparența ar presa beneficiarii, instituția relevantă și personalul acesteia spre moderație și ar permite unui număr mult mai mare de persoane decât disponibil Curții de Conturi să aibă suficiente date pentru a se identifica rapid anomalii. Legislația actuală în materie este mult prea redusă și fără sancțiuni suficiente.
(b) În ceea ce privește beneficiarii, modificarea majorității sistemelor – unde acest lucru are sens – în așa fel încât cei care beneficiază de serviciile/bunurile/lucrările publice respective să suporte o plată/un cost în plus față de cei care nu beneficiază (mai puțin situațiile de dificultate obiectivă fizică sau economică de a contribui).
Coplata sistematică (chiar redusă ca valoare) ar responsabiliza, ar concentra cheltuiala cu un serviciu public într-un grad mai mare la nivelul beneficiarilor (cum ar și fi normal) și ar reduce consumul artificial, plătit de alții. Coplata ar trebui să fie mai mare în cazurile în care beneficiarul și-a mărit voluntar riscul (din nou, mai puțin în situațiile de dificultate fizică sau economică).
De exemplu, dacă cineva se droghează, ar fi o dramă în sine pentru familia respectivă, dar costurile cu tratamentele sale de dezintoxicare tot ar trebui să fie mai mari pentru cel în cauză decât pentru contribuabilul standard pentru că nu e normal ca acel comportament de risc să fie transferat în mod egal restului societății.
Desigur, și traficanților de droguri ar trebui să li se aplice amenzi foarte mari (pe lângă închisoare) pentru a finanța suplimentar costurile cu victimele consumului etc (pentru cazurile în care se poate recupera ceva).
(c) În ceea ce privește furnizorii unor servicii publice, ar trebui să existe o plajă de finanțare și salarizare care să permită diferențieri de performanță relevant mai mari decât în prezent.
De exemplu, salariile în spitalele în care personalul medical este constant încărcat ar trebui să fie relevant mai mari decât cele din spitalele cu mult mai mult personal decât pacienți etc.
În concluzie, asigurarea de către un stat de servicii, bunuri și lucrări în sisteme similare unor restaurante cu platouri cu mâncare la comun este necesară până la un punct în lumea actuală pentru a se putea susține proiecte de interes general care necesită resurse mari sau pentru a nu lăsa segmente ale societății în afara șansei unui trai cât de cât decent;
Trebuie, însă, analizat atent unde astfel de sisteme au rost și unde nu au.
De asemenea, trebuie făcută o diferențiere fundamentală între (a) scopul nobil declarat al „meniului” în sine și (b) ce se „servește” efectiv, de către cine, cui și la ce cost total.
Trebuie înțeles foarte bine că un sistem similar restaurantelor cu platouri cu mâncare la comun crește structural riscul de risipă la nivelul beneficiarilor și de ineficiențe și conflicte de interese la nivelul administratorilor săi pentru că:
(a) Este, statistic, natural să se consume mai mult decât e necesar dacă consumul suplimentar nu mărește costul persoanei respective;
(b) Este, tot statistic, natural pentru un decident să se gândească la propriul salariu și propriile cheltuieli înainte de a se gândi la salariile și cheltuielile altora;
(c) Politicienii tind, în medie, să fie mai generoși decât ar fi cazul cu banii altora (dacă nu îi costă nimic, și îi mai și face să pară oameni buni). Aici e, iarăși, interesantă diferența de percepție – aspecte concrete/ aspecte abstracte – pentru că ar trebui să fie mult mai clar oamenilor că orice incompetent poate să dea dacă nu dă de la el și incompetenții și iresponsabilii tocmai că asta și fac mai des și mai mult ca alții;
(d) Tindem, în medie, să fim mai puțin diligenți în ce facem dacă nu riscăm cu adevărat să suportăm măcar parțial consecințele ineficiențelor proprii.
Aspectele de mai sus nu țin de sectorul public sau privat în sine, ci de natura sistemelor implementate.[v]
Tendințele structurale respective și manifestările lor în creștere fac necesare mecanismele de ponderare de tipul menționat mai sus.
Modul în care acestea vor fi implementate și proporțiile în care notele de plată vor fi „împărțite” în următorii ani între „beneficiari”, „restaurant”, „personal” și „clienți” vor fi foarte importante pentru soliditatea contractului social din România, precum și pentru numărul românilor care tind să prefere sau experimentează deja „restaurantele” din alte țări.
[i] În afara celor menționate expres în articol/alte note, alte lucrări în care se pot regăsi aspecte avute în vedere în analiză includ cărți ale lui Bertrand Russel (În căutarea fericirii), David Eagleman (Creierul, Incognito), Robert M. Sapolsky (Behave, Biologia fiintelor umane in ipostazele lor cele mai bune si cele mai rele), Konrad Lorencz (Cele 8 păcate ale lumii civilizate), Daniel Siegel (Mintea, o călătorie spre centrul ființei umane), Platon (Dialogurile socratice), Daron Acemoglu și James A. Robinson, Adam Smith, Thomas Sowell, John Maynard Keynes, Friedrich Hayek (The Road to Serfdom), Joseph Stiglitz, Milton Friedman și Youval Harari.
[ii] https://www.forbes.com/advisor/business/software/people-twice-likely-spend-using-card-than-cash/
[iii] https://www.hotnews.ro/stiri-sanatate-27157206-romania-are-aproape-6-milioane-platitori-asigurari-sanatate-19-milioane-beneficiari-carmen-orban-guvern.htm
[iv] https://www.profit.ro/taxe-si-consultanta/diferenta-salariala-intre-bugetari-si-privati-cel-mai-mic-nivel-din-ultimii-ani-cresterea-primita-de-bugetari-a-fost-sub-inflatie-in-privat-ritmul-majorarilor-a-fost-mai-rapid-21278775
[v] Există numeroase lucrări relevante pentru problematica conflictului de interese. Analize utile pot fi găsite și pe website-urile OECD, UE, ONU etc.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Felicitari, un material excelent.
Sunt si puncte de vedere diferite intre material si ideile subsemnatului, dar, in general, sunt placut impresionat.
(Platourile alea cu micare la comun nu ar fi necesare, daca toti indivizi ar avea bani suficienti sa-si plateasca prinzul individual. Intotdeauna, platourile astea devin mita electorala pentru partide populiste.
In ce priveste drogatii care sa fie taxati mai sever, iar se greseste. De obicei, drogatii recurg la acest obicei pentru ca nu mai au nici un fel de resurse. Ce sa taxezi? In plus, multi ar ezita sa se adreseze medicilor, daca ii costa atit de mult. Dar amenzile -dure- date traficantilor, sunt o idee buna.)
Pt Mongolul: Multumesc. Am mentionat ca majoritatea platourilor este, intr-adevar, necesara tocmai pt ca nu toti beneficiarii si-ar permite accesul respectiv altfel. Dar gradul de risipa al multor „platouri” – in lipsa mecanismelor de moderare pe fiecare veriga – reduce semnificativ si sansele ca acel acces sa creasca in vreun mod autonom pt numerosi romani.
Legat de consumul de droguri, principiul corect pt interesul general este, cred, cel mentionat in articol, mai ales ca sunt multi consumatori care au, de fapt, resurse financiare si nu din infractiuni. Desigur, in cazurile in care un stat nu are de unde recupera coplata suplimentara, nu se va intampla.
Sunt multe articole inteligente pe contributors.ro și de asta și urmăresc site-ul. Dar acest gen de articole nu doar mă informează, ci mă și amuză foarte tare.
Pentru că ele presupun că oamenii politici români au bun-simț, inteligență, dorință și voință de schimbare. Patru presupuneri greșite.
Bunul-simț a fost abolit de Iliescu în momentul în care a afirmat că morala este moft. Consecința: imoralitatea a fost instaurată ca principiu de bază.
Inteligența? Păi doar ascultându-i pe cei doi șefi de mari partide – PSD+PNL, aka Ciolacu și Ciucă – te apucă râsu-plânsu. Platitudini debitate cu aer de mare descoperire, incapacitate de a însăila două idei succesive, păi ăștia să aibă perspectie de genul celei enunțate aici?
Să fim serioși, noi suntem români: nu credem în minuni. Ne bazăm pe ele.
Pt Klopo_Tare: Nu cred ca rezulta de undeva din articol presupunerile respective, dar nici nu tb generalizat invers.
Experienta naturii cu origini f vechi ne impinge pe toti sa fim tentati de calea mai usoara, mai ales daca e mai dificil de inteles abstract implicatiile in pasul doi si de cei ce suporta consecintele in grade diferite si nu avem experienta culturala si administrativa directionata corectbdin scoala.
Articolul incearca sa explice acele implicatii pt un echilibru mai bun al cailor mai usoare (si cat de usoare) pt diversele segmente ale societatii. Nesustenabilitatea in crestere/accelerare a abordarilor actuale faciliteaza discutiile si presiunile spre o echilibrare mai decenta. In lipsa ei, vom avea in crestere problemele din concluzia articolului.
într-un trib nu cred ca e foarte ușor sa acumulezi resurse, îți vor da în cap imediat ce ai un moment de slăbiciune, fără o viziune pe o perioadă mai lungă nu ai decât momente de glorie
din articol nu e prea clar care e scopul? sa trăim mai bine ce înseamnă?
Problema e mult mai complexă și mai largă, aici e nevoie de filozofie sau chiar religie, altfel nu o scoți la capăt
Modelul propus de autor se bazează pe merite din trecut (a acumulat cumva capital sau a luat un credit) nu ține cont de ce ar putea face acum și în viitor. Ii dai mâncare pe credit unui care azi nu face nimic, dar mâine îl trimiți pe front?
Si restaurantul în lumea reală are o risipă mare, el nu știe cat se va manca, întotdeauna va produce în exces și costurile le va transfera pană la urmă în prețuri, va trebui să facă ceva cu excesul. Restaurantul e destul de fragil pe termen lung, iar dacă nu dă doamne ia foc, nu vine nimeni să-l salveze.
Legat de ce spune Ion: Ion e printre cei mai inabili trolli de pe acest site, dar e consecvent.
Mesajele lui acopera, in general o parte din registrul din tabelul lui Bezmenov: e rau, dar nu se poate face nimic, sau nimic din ce s-ar propune in articolul comentat (fara a se detalia concret ce element nu e bun si de ce), problemele sunt, oricum, fie altele, fie mult mai complexe, nu poti astepta vreo solutie de la stat, dar nici de la societate in general, uneori Ion se si avanta in unele pretinse solutii, dar nimic concret, util sau relevant etc.
Mai sus, de exemplu, pentru ca si restaurantele private ar face in general ceva mai multa mancare decat se consuma zilnic – Ion – sugereaza ca risipa e inerenta oriunde si in orice grad (desi la privat e un calcul de oportunitate destul de precis intre riscul de a rata clienti si cel de a ramane cu cateva portii in plus) si ca motivele risipei, marimea si verigile unde se inregistreaza (care sunt punctele centrale asupra carora atrage atentia articolului) nu ar trebui analizate/ponderate ci luate la capitolul – asta e/asa e viata.
Interesant si explicat clar / concis. Asa ceva ar trebui sa se predea in Liceu impreuna cu alte discutii/teme prezentate in aceasta maniera
Multumesc.
Când îi spuneți „restaurant”, deja ii atribuiți „clasa”. Eu i-aș spune „o mare cantina”. Pentru că cei care gestionează, nu sunt patroni (owneri). Ci primesc „cantina” spre conducere din 4 in 4 ani. Nu este cantina lor, nu au vreo responsabilitate legală fata de ea. Doar că se poate manca bine că și administratori iar salariile personalului sunt frumușele.
Analogia este foarte buna, lumea înțelege mai ușor conceptele prin analogie. Pilde.
Articol foarte fin, ca de fiecare data.
Pt Stefan: Multumesc.
Analogia dintre sistemul Horeca si sistemul serviciilor publice este un efort laudabil din partea autorului. Dar din pacate in Ro avem o extindere peste limitele eficientei, al sistemului bugetar la toate nivelurile. Avem legi proaste si incoerente, carpite cu zeci de HG-uri si zeci ordinuri de ministrii, cu lipsa de asumare ale responsabilitatilor si recunoasterii greselilor. Ne lipsesc foarte multe reforme si lucruri de schimbat. Cand Ro va intra realmente in incapacitate de plata, atunci se va schimba ceva concret. Nu am iesit nici dupa 34 de ani din sfera mentalitatilor, atitudinilor de tip comunist si colectivist, paternal. Putinele lucruri schimbate se datoreaza investitorilor straini, dar si aici sunt unii care au cedat metehnelor autohtone. Migratia a peste 4 milioane de romani reflecta clar acest aspect.
fiecare dupa capacitati, fiecaruia dupa nevoi! parc asa era, nu? o putoare va ramine o putoare de vreme ce stie ca nu moare de foame iar unul inteligent nu se va utiliza la adevaratu i potential atita timp cit diferenta dintre el si prost este firava. daca un militian/securist/apevist/asefist/bancherist de stat sau orice alt contopist cistiga bani cu carul si se pensioneaza din tinerete, nu nseamna ca esti naiv sa ti rupi bratele sau sa ti tocesti neuronii?!
Bună analogia, merge înțeleasă și de 16+ dacă tânărul mai si citește pe pagini europene din surse veritabile.
Aparatul de stat românesc e prea burtos, prea multi angajați în raport cu câți sunt in mediul privat plus societatea civilă! Ei fac presiune, fie și doar ca număr, ca lipsa de integritate, corupția și panglicăriile să continue cronic.
Ref. la costuri mai mari pentru cei care adoptă comportamente de risc, e just sa fie așa. Acestea sunt nominalizate in sociologia comportamentelor infracționale, delincvente, infracționale, nu e cazul să zicem că nu e clar dacă au fost sau nu intenționate. Aaa, că omul a alunecat spre delincvență? Înțelegem dar ușor, ușor, odată cu apariția de servicii reale și funcționale pt ei în toată țara, ar fi cazul să se aplice depunctări și taxe. Nu după procese în justiție și ci proactiv, din mers. Deja mediul privat îi depunctează pe cei ce riscă, la ce bun atâția aventurieri și teribiliști?! Nu asta ar fi stimularea moralității, aici prin autoreglaj?
Sunt, totuși, de părerea pesimistă că doar o implozie va rezolva spre bine această cantină-stat. O sa ne doară. O sane doară curând. Nu e o scuză că e natural ca unora s să le vină să ciordească doar fiindcă e „la comun”, e natural si mai ales legitim ca funcționarea bună să se protejeze prin mecanisme. Ca la panoul electric.
Ca și altădată, o contribuție excelentă la înțelegerea nu doar a modelelor de guvernare, dar și a liantului care ține o societate laolaltă. Oricât de individualist ar fi cineva, el are nevoie în primul rând de o comunitate. Căci numai în interiorul unui grup își poate valorifica potențialul individual. Și este cumva obligat la o anumită solidaritate față de grupul social. Din acest motiv găsesc analogia cu restaurantul cu meniu comun potrivită. Dar transformarea unei nevoi cotidiene (hrană) într‐un eveniment excepțional prin definiție (restaurantul) e puțin exagerată. Dl Bondoc recunoaște că această analogie are limitele sale.
Evident că în cazul excepțional al unei cine în restaurant, consumatorul așteaptă un maxim de calitate, cel puțin în raport cu bugetul pe care este pregătit să-l aloce. Și dorește în acest moment deosebit ca restaurantul să-i ofere un loc confortabil, conform așteptărilor, un meniu bogat și proaspăt, un ambient deopotrivă intim dar și care să-i permită contactul cu ceilalți meseni șamd. Iar în final să achite numai pentru ceea ce a consumat, iar in cazul ca are mulți invitați, așteaptă chiar un rabat, eventual sub forma unui rând din partea casei.
Din punctul de vedere al consumatorului totul pare logic și încărcarea notei de plată prin diverse costuri paușale o consideră nelegitimă. Însă dpdv al administrației restaurantului, lucrurile se văd altfel: pentru a-i asigura o masă la o anumită oră, el trebuie să o blocheze din timp, pentru a fi sigur ca invitații au de unde alege, el trebuie să se aprovizioneze suplimentar cu mărfuri perisabile, deși știe că o bună parte dintre acestea vor fi aruncate. De asemenea, este necesar ca administratorul să aprecieze înainte și profitul pe care îl poate obține, tocmai pentru a menține afacerea lucrativă.
Iar asta trebuie să o facă pentru fiecare masă din localul administrat. Ori pentru a-și îndeplini deopotrivă obligațiile și scopul afacerii, administratorul trebuie să trateze individualizat fiecare vizitator sau măcar fiecare grup de vizitatori. Asta înseamnă personal diferențiat, un chef versat în bucătărie, ospătari cu cunoștințe bogate despre meniuri, care să cunoască tipurile de alergii alimentare, un somelier care să recomande băuturile potrivite meniurilor alese șamd. Adică are nevoie de o birocrație supradimensionată, care atrage și ea alte costuri. Pericolul unei spirale inflaționiste devine evident.
Sistemul fiscal german este unul stufos, tocmai pentru că a încercat să evite platourile la comun.
Un exemplu la tema articolului: un afacerist german își invită parteneri de afaceri la o cină, dar invită și câțiva colaboratori din propria societate. Pentru deducerea costurilor rezultate, cotele de impozitare sunt diferențiate. Pentru ca se presupune că invitația partenerilor de afaceri este una necesară în vederea realizării unui proiect, în vreme ce invitarea colaboratorilor este una voluntară și trebuie impozitată la un alt nivel. Devine astfel clar ca fiscalitatea va fi mai greoaie și necesită mai mult efort atât din partea declarantului cât și a birocratului.
Pt Hantzy: Cred ca este evident pentru orice persoana rezonabila ca un anumit grad de risipa este probabil/necesar de asumat la orice model de organizare a societatii ce necesita (si am spus ca necesita) si platouri cu mancare la comun.
Ar tb, insa, sa fie la fel de evident ca marimea risipei, la ce verigi se produce si ce ar tb facut pt limitare sunt aspecte majore pentru economia si moralitatea unei tari. Adica, ceva risipa e inerenta modelului, dar aceasta nu inseamna deloc ca o marime mare a risipei e inerenta.
Articolul incearca sa explice ca la noi marimea risipei, cauzele si verigile unde se intampla sunt mult exagerate in majoritatea cazurilor si ca nu avem, pt moment, mecanisme de ponderare, desi sunt f importante pe termen scurt deja.
Mulțumesc pentru răspuns! Aveți dreptate, mai ales atunci când aplicați “la noi”. De altfel am și scris, încă din primele rânduri, că articolul este unul excelent.
Eu am dorit doar să adaug că diferențierea sau cuantificarea dărilor și/sau a subvențiilor în funcție de interesele diverse ale cetățenilor necesită în general, nu doar pentru “la noi”, un mai mare efort logistic și, implicit, costuri suplimentare. Dar aveți dreptate, e un subiect mai îndepărtat, iar prioritățile sunt cele rezultate din articol.