Vladimir Putin a anunțat recent că ar putea rămâne în funcția de președinte al Rusiei până în 2030. El ar putea, după modificarea din 2020 a Constituției Rusiei, chiar să-și prelungească și mai mult domnia. Totuși, pare puțin probabil ca el să mai fie la putere peste 10-12 ani. Prea multe acțiuni impredictibile s-au acumulat până acum pentru a ne aștepta la o lungă domnie gerontocratică a lui și a anturajului său.
Putinismul în pericol
Cel mai evident și imediat factor de risc pentru guvernarea lui Putin este războiul ruso-ucrainean. Dacă va fi pierdut, legitimitatea și regimul lui Putin vor fi puse sub presiune și se pot prăbuși. Însușirea rapidă și în mare parte non-violentă a Crimeei a fost punctul culminant al guvernării sale. Așa că, o pierdere prelungită și sângeroasă a prețioasei peninsule ar deveni nadirul și posibilul său sfârșit.
Factorii de risc suplimentari pentru actualul regim rusesc sunt legați de alte provocări externe, de exemplu în Caucaz. Recesiunea economică și implicațiile sale sociale, dezastrele ecologice și industriale sau instabilitatea politică internă sunt alți factori potențial periculoși pentru Putin. Revolta din vara anului 2023 de la Prigojin și revoltele din toamna anului 2023 de la Mahacikala semnalează o pierdere a controlului intern care nu a mai fost observată în anii precedenți.
Este posibil ca și sănătatea lui Putin să fie în declin – deși nu putem ști cu siguranță. Unii, precum politologul moscovit Valerii Solovei, cred chiar că Putin însuși este deja mort. Potrivit lui Solovei și altora, o sosie îi joacă acum rolul, în timp ce secretarul Consiliului de Securitate, Nikolai Patrușev, este conducătorul neoficial al Rusiei.
În orice caz, dintr-un motiv sau altul, Putin (sau sosia sa) va fi plecat până cel târziu în 2036 – poate, mult mai devreme. Întrebarea de un milion de dolari este ce se va întâmpla atunci cu putinismul. Poate supraviețui actualul regim cu un nou lider suprem, sau cu o conducere colectivă inedită care să continue moștenirea lui Putin? Sau sistemul Putin se va prăbuși mai mult sau mai puțin spectaculos?
Aceasta nu este o întrebare intrigantă doar pentru analiștii politici. Este, de asemenea, o provocare pentru cetățenii Rusiei, precum și pentru formatorii și factorii de decizie în materie de politică externă, economică și culturală din întreaga lume. Ar trebui rușii și non-rușii, guvernele străine și investitorii privați, organizațiile naționale și internaționale să se pregătească pentru continuitate politică sau pentru schimbări radicale în cea mai mare țară a planetei?
O alunecare lină spre putinismul 2.0?
Unii observatori ai Rusiei se așteaptă la o tranziție ordonată a puterii în cadrul elitei și structurii politice actuale. Acest lucru ar însemna probabil o prelungire a formei actuale de guvernare internă, precum și a comportamentului extern. În acest scenariu, o anumită evoluție adaptivă din interiorul sistemului actual – dar nu răsturnarea acestuia – pare posibilă. Regimul ar putea decădea către unul și mai centralizat și din ce în ce mai neo-stalinist. Sau ar putea reveni la proto-democrația de la sfârșitul președinției Elțîn.
Totuși, cât de informative sunt lecțiile istorice și deliberările comparative pe care se bazează astfel de ipoteze? Este adevărat că atât Rusia țaristă, cât și cea sovietică au transferat de mai multe ori puterea către un nou lider în contexte autoritare sau totalitare. Și alte regimuri post-sovietice au reușit să își schimbe liderii, păstrându-și în același timp sistemele autocratice, precum și o continuitate ridicată a elitelor.
Cu toate acestea, aceste tranziții rusești anterioare sau alte tranziții post-sovietice pot fi diferite de cea viitoare din Rusia. Transferurile din trecut și din afara Rusiei s-au petrecut în cadrul anumitor constrângeri instituționale formale sau informale moștenite din trecutul îndepărtat sau recent. Printre acestea se numără principiile dinastice, guvernarea unui singur partid sau conlucrarea clanurilor regionale. Tradițiile monarhice, comuniste, patriarhale sau alte tradiții moștenite au oferit anumite linii directoare ex- sau implicite. Acestea au direcționat, limitat și reasigurat actorii implicați în negocierea și punerea în aplicare a transferului de putere.
Dar cât de puternice sunt diversele constrângeri formale rusești, precum și regulile informale de comportament și astăzi? Care este semnificația reală a Constituției, a legilor și a tratatelor internaționale ale Rusiei, pe de o parte, precum și a spiritului de corp, a respectului între egali și a prieteniilor politice ale elitei actuale, pe de altă parte? Este una dintre aceste instituții formale și informale sau o combinație a acestora capabilă să modereze o tranziție pașnică, precum și să stabilizeze un nou echilibru? Aceste întrebări sunt esențiale pentru viitorul Rusiei, însă nu sunt ușor de răspuns.
Abuzul și degradarea instituțională
În ultimii 24 de ani, Putin & Co. au diluat, subjugat sau pervertit în mod sistematic majoritatea instituțiilor oficiale rusești. Fie că este vorba de alegerile naționale sau de proprietatea privată, de Biserica Ortodoxă Rusă sau de Curtea Constituțională, de mass-media sau de partidele politice – acestea și alte structuri, rețele și medii rusești au fost compromise. Ele au suferit din cauza manipulării, instrumentalizării, derogării, infiltrării etc. Chiar și cea mai proeminentă și mai puternică funcție a Rusiei, cea de președinte, are un statut neclar de la președinția ciudată a lui Dmitri Medvedev din 2008-2012.
Ultimele trei succesiuni la conducerea Rusiei au fost, ne amintim, toate contestate și nu pe deplin predeterminate. În 1985, numirea lui Mihail Gorbaciov în funcția de secretar general al Comitetului Central al PCUS a avut loc numai după certuri considerabile în cadrul Biroului Politic. În 1991, Boris Elțîn a concurat pentru noul post de președinte al Rusiei în cadrul unor alegeri care au inclus o serie de candidați alternativi – de la Vadim Bakatin la Vladimir Jinovski. De mai multe ori după aceea, Elțîn a fost la un pas de a fi înlăturat de la putere. La sfârșitul anului 1999, Vladimir Putin și noul său partid, al Unității, s-au confruntat cu un adversar politic formidabil, Partidul Patriei, în alegerile pentru Duma de Stat. Abia după performanța slabă a partidului Patria în alegerile parlamentare, clanurile oligarhice din Rusia s-au raliat în spatele lui Putin ca și candidat la președinție în 2000.
Aceste transferuri de putere au inclus toate interacțiunile informale mai mult sau mai puțin relevante. Ele au fost canalizate prin anumite proceduri moștenite și acceptate, inclusiv prin alegeri mai mult sau mai puțin semnificative în 1991 și 1999. Întrebările sunt următoarele: Care va fi metoda informală și mecanismul public de determinare a succesorului sau a echipei de moștenitori ai lui Putin? Problema succesiunii rusești este una multivariabilă, iar soluția sa este neclară în mai multe moduri.
Trei provocări pentru putinismul 2.0
În primul rând, nu este clar care sunt mizele pentru fiecare dintre actorii cu un anumit grad de influență politică și miză economică. Ce repercusiuni exacte va avea alegerea unei noi conduceri pentru principalii actori? Își pot îmbunătăți, păstra sau pierde pozițiile, influența, proprietatea sau/și libertatea? Și, dacă da, cât de mari sunt mizele? Și-ar putea unii chiar piarde viața?
La aceste întrebări este dificil de răspuns nu numai pentru observatori, ci și pentru protagoniștii înșiși. Sub conducerea lui Putin, comportamentul statului rus a devenit caracterizat de arbitrar și de lipsa de limite. Este posibil ca unii actori să considere chestiunea succesiunii ca fiind una existențială și, în consecință, să-și împingă în față candidații cu vehemență.
În al doilea rând, nu este clar ce persoane vor fi sau nu vor fi capabile și dispuse să facă ceva pentru președinție sau, cel puțin, pentru includerea într-o nouă conducere colectivă. Este posibil ca în elita rusă să existe mai mulți bărbați și femei care, încă de pe acum, să se gândească la candidaturile lor. Unii ar putea avea suficiente resurse politice și/sau economice pentru a merge pentru o sau pentru funcția de vârf. Alții ar putea avea ambiția, dar nu au suficient norod și bani.
Cine va fi autorizat de FSB și de celelalte agenții armate și ministere ale Rusiei să ia parte la o competiție pentru succesiune? Vor putea diferitele „organe de putere” să se pună de fapt ușor de acord în interiorul lor și între ele cine intră și cine iese? Și ce se va întâmpla dacă nu va exista un consens?
În cazul în care Putin ar demisiona sau ar muri brusc (sau ar fi anunțat mort), prim-ministrul Rusiei, în prezent Mihail Mișușin, ar deveni președinte interimar, conform Constituției. Având în vedere exemplul avansării lui Putin de la funcția de prim-ministru la cea de președinte interimar și apoi la cea de președinte cu drepturi depline în 1999-2000, Mișustin ar putea deveni brusc un om de mare greutate politică. Cu toate acestea, Mișuștin nu este nici un silovik („om de forță”, adică cu un trecut în cadrul unui serviciu armat) bine conectat, nici o figură publică puternică. Lipsa sa de putere acasă și profilul său public jos sunt, se bănuiește, chiar motivele pentru care a obținut și își păstrează postul. Posibilii viitori prim-miniștri ai lui Putin (sau sosia acestuia) ar putea avea calități similare.
A treia întrebare și, poate, cea mai intrigantă, dar și cea mai derutantă, este: cine va constitui selectoratul, adică cei ce vor desemna candidatul prezidențial, cel ce va fi aclamat de națiune, cu rezultate electorale, ca de obicei, prestabilite? Va fi Consiliul de Securitate, sau un cerc mai mic sau mai mare de persoane? Cine va stabili limitele acestui cerc de făuritori de regi?
Să spunem că, într-un fel sau altul, se va institui un selectorat: Ce se va întâmpla dacă cei ce fac parte din selectorat nu pot ajunge la un consens asupra noului președinte preferat sau asupra conducerii colective? În special: Ce se întâmplă dacă clanuri, ministere sau agenții întregi promovează candidați diferiți? S-ar putea chiar să se întâmple ca membrii puternici ai unui potențial selectorat să adopte poziții ideologice opuse?
În mod normal, într-o astfel de situație, recomandabil ar fi să fie lăsat poporul să decidă. Doar că voturile populare nu au mai fost democratice de mai bine de două decenii în Rusia. „Alegerile” lui Putin sunt concepute pentru a produce confirmarea națională a liderului prestabilit, nu pentru a permite o competiție liberă și corectă a partidelor politice independente.
Câștigătorul alegerilor prezidențiale din Rusia este ales în avans și nu prin vot. Organizarea bruscă de alegeri la nivel național cu un rezultat nedeterminat ar contrazice tiparele de comportament înrădăcinate de-a lungul a două decenii de mii de funcționari publici, funcționari de partid, lucrători din mass-media și ofițeri de poliție. Ar putea fi de-a dreptul imposibil să se desfășoare alegeri reale pentru diverși birocrați naționali, regionali și locali însărcinați să le organizeze fără o pregătire prealabilă și/sau ajutor extern.
Concluzii
În concluzie, există o triplă incertitudine în procesul de tranziție a conducerii – în ceea ce privește mărimea mizei, cercul de candidați prezidențiali și forma selectoratului. Nici o soluție pentru vreuna dintre aceste probleme nu este în prezent pre-încadrată instituțional. Nici un comitet central al partidului, nici o adunare a clanurilor regionale, nici un principiu dinastic acceptat, nici o altă procedură respectată pe scară largă nu le poate rezolva în mod autoritar.
O astfel de indeterminare nu implică neapărat un transfer haotic de putere sau chiar un război civil. Dar un interregn – o perioadă de discontinuitate – dezordonat pare să fie mai probabil, decât o alunecare lină spre putinismul 2.0. Cât de departe ar putea escalada posibilele confruntări între puternicele părți interesate desigur nu se poate prevedea. Pe de altă parte, a presupune că conflictele din timpul transferului de putere pot fi evitate ar fi optimist.
S-ar putea ca în prezent să se pregătească un nou fel de ceea ce numim „vreme tulbure”. În cazul în care tranziția de la putinismul 1.0 ar fi dezordonată sau chiar violentă, este puțin probabil ca rezultatul să fie putinismul 2.0. Cu siguranță, predicțiile politice sunt, în mod notoriu, dificil de făcut și dezagreabile. Dar se poate spune încă de pe acum că deficitul instituțional al Rusiei este potențial periculos pentru toate părțile implicate. Rușii și non-rușii ar trebui să se pregătească pentru un proces de succesiune dezordonat. Regimul politic al Rusiei va fi, într-un fel sau altul, diferit de cel actual.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Inclin sa cred, avind in vedere imensele interese financiare care agita lumea subterana a Rusiei, ca lupta pentru preluarea puterii se desfasoara deja, iar momentul caderii lui Putin vine cu repeziciune. Parte din elitele financiare prezente, cele coagulate in jurul lui Putin – armata, politica, administratie – au capatat in timp privilegii care sint vizate direct de zecile de mii de indivizi cu sansele de urcare blocate. Toata lumea asteapta cel mai mic semn pentru declansarea unei rafuieli ; Putin si clica lui stiu asta; disperati si incrincenati ei cred, spera ca pot impinge momentul caderii printr-o efemera victorie militara de etapa. Mormanul imens de cadavre in care ii transforma pe tinerii rusi si pe cei ucrainieni, nu le provoaca nici cea mai mica tresarire. Chiar insa daca Putin va obtine vreun mic avans trimbitat ca succes major, nu va conta, pentru ca ocazia va fi creata oricum si din orice; forta nemultumitilor cuplata cu marimea ametitoare a resurselor Rusiei vor face asta. Iar bomboana de pe coliva , sutele de mii de morti si raniti , o economie distrusa , totul perfect si vizibil inutil , poate determina ca o data lucrurile declansate sa vedem in direct unul dintre cele mai distrugatoare conflicte interne din istori recenta. Sa speram ca vom trece cu bine de asta.
Democrația modernă, occidentală, este garanția că ascensiunea în fruntea statelor a unor potențiali lideri providențiali nu se va întinde dincolo de două mandate de câte 4 sau 5 ani, timp garantat insuficient pentru a salva un popor din ghearele statului subteran al oligarhiei plutocratice trans-naționale și pentru dobândirea independenței și suveranității.
Până și un înțelept ca Moise, îndrumat de însuși Dumnezeu, a avut nevoie de 40 de ani pentru a scoate – fizic și mental – un popor din sclavia cu care se obișnuise de secole.
Putin, Xi sau Orban Viktor au devenit lideri providențiali pentru popoarele lor tocmai fiindcă au reușit să rămână la putere suficient de mult timp, spre exasperarea promotorilor democrației occidentale.
Ce sens are să schimbi de-mo-cra-tic 40 de guverne de-mo-cra-ti-ce (!) în 30 de ani (ca în România, de exemplu)? În ce fel poate fi mai eficient un ministru de externe roman numit acum câteva luni decât experimentatul Lavrov, în funcție de zeci de ani? Nu ar fi mai potrivite niște guvernări stabile de minimum 10 ani, care să-și asume răspunderea pentru deciziile luate, iar la sfârșit de mandat să se distribuie decorații sau ani lungi de pușcărie – după caz?
Singurul sens pe care îl văd pentru guvernele-efemeride este ca nimeni să nu mai știe cine, ce, cît și cum a furat & trădat. Industria țării a fost pusă la pământ, băncile străine controlează totul în țară și nimeni nu e vinovat că ieșim din istorie în sunet de manele. Dar măcar sîntem democrați. Mai democrați decât maghiarii, rușii sau chinezii. Așa că accesăm fonduri europene. Din alea care cresc în copaci și sînt culese și distribuite de Ursula elevilor cuminți și ascultători.
Stimate domn,cu minciuni precum cele 40 de guverne democratice ale Romaniei in 30 de ani nu puteti decat sa fiti ridicol! O simpla cautare v-ar fi condus la rezultatul ca Romania a avut din 1990 incoace 18 prim-ministri din care 9 interimari deci practic doar 9 guverne! In continuare confundati experienta cu vechimea in functie a unui om! Daca Lavrov era asa experimentat poate acum nu prezida alaturi de Putin cel mai mare dezastru al Rusiei din 2017 incoace!
@Filip V
aveti idee cate guverne a avut Olanda in ultimii 30 de ani …asa ca ordin de marime , va intreb
Daca privin tot ceea ce se intimpla sub semnul zicalei : „politica este o vesnica razbunare ” intelegem si de ce Putin a dorit sa isi ia revansa sau poate doar a fost atras in aceasta cursa ce acum ofera Uniunii Europene o noua sansa de extindere spre Est concomitent cu inarmarea fara de precedent aparuta ca necesitate urmare a inceperii razboiului din Ucraina .Chiar daca „nu se bate moneda ”pe inarmarea Germaniei si Japoniei un lucru este sigur .Germania si Japonia se pot acum inarma fara restrictii .Cine ar fi crezut ?Practic Putin , prin tot ceea ce a facut ,a oferit un cadou Germaniei (UE) si Japoniei incluzind si SUA care profita de aceasta aparitie conflictuala spre a-si vinde armamentul si gazele lichefiate si spre a putea aduce laolalta natiunile Occidentale din Pacific acolo unde SUA formeaza un NATO2.Niciodata , nimeni ,nu a sperat ca aceste noi abordari sa fie facute posibile . Ne aflam in fata unui nou an 1989 dar care nu numai ca intregeste UE ,ce isi aduce aproape toate natiunile europene non UE ,dar permite si inarmarea , practic de la zero , a intregului spatiu European aducind si Finlanda si Suedia in NATO.Pe masura ce vechile echipamente foste sovietice sunt distruse in Ucraina intreaga Europa se inarmeaza cu noi tehnologii .Fara Putin nimic din toate astea nu se puteau intimpla.Cindva ,nu cu multa vreme in urma ,Putin declara in clar : Germania este viitorul .
Cred ca toti ne dorim o F.Rusa cu alte repere politice decat cele de acum. Dar daca privim in istoria recenta se poate vedea dorinta de suprematie la nivel european si nu numai. De la Stalin, Hrusciov, Brejnev, Andropov. Gorbaciov, Eltin si Putin toti au vrut sa lase imaginea unei tari puternice. Prin urmare, nici pentru perioada postputin nu am sperante de schimbari de substanta. Mici deschideri politice fara impact major. Securitatea si armata sunt prea puternice pentru a lasa loc de schimbari de substanta. O lupta interna intre cei care vor altceva si sistemul anchilozat actual va fi unul foarte dramatic.
După Putin, Rusia va face a doua implozie, de data asta decisivă. Deja SUA și China au aprins lumânările pentru înmormântare.
NB. Nici Europa nu se simte prea bine….
Putinismul nu este o ideologie. Putinismul este o construcție macabra. Nimic altceva decât ura viscerala față de „frați”, față de Occident. Ura refulată in cel mai teribil tiran al vremurilor noastre a devenit, in Funesta Rusie, Ciuma neagră colectivă. Rusia este un stat-caine. Rusia este consecventa doar in sfidare. Putin a moștenit păcate și lasă păcate de mostenire. El este autorul masacrelor in propria tara și în „străinătatea” apropiata. El este autorul, inițiatorul, inspiratorul și instigatorul actelor teroriste. De-a lungul celor 22 de ani, Sangerosul pitic a distrus instituții, moralitate, libertatea de expresie, relații și acorduri internaționale. Tirania generalizată, institutionalizata -care bântuie intinsoarea in ultimii ani – este un fenomen. O cutuma. Putinismul a făcut că societatea sa fie răsturnată pe dos prin persecuții și tiranie, delațiune și distrugere. Parlamentul e de fatada. Guvernul e de fatada. Curtea constituțională e de fatada. Constituția e de fatada. Daca un glonte rătăcitor l-ar lichida pe Dictatorul Roșu, locul său ar fi in mod sigur luat de un altul, și chiar daca acest altul ar fi altfel din toate punctele de vedere, evenimentele, conform „tradiției” rusești, ar urma aceeași direcție. Cu alte cuvinte, exista posibilitatea ca un alt dictator mesianico-fascist, fanatic și pervers să-i ia locul. Un alt individ nefast va încerca să împingă Colosul cu picioare de lut spre o catastrofa de neînchipuit. Or, istoria mujicilor este personala, iar cotiturile sale, surprizele sale se exprimă prin neoameni de stat. E un cerc vicios tragic acolo, in Imperiul Raului. Tot ce se vede, tot ce se aude sunt adevărate lecții de cruzime. Putin a devenit un paria și pe bună dreptate. FetideNatia rusă, orbita de imperialism și tumefiată de putinism, a devenit un imens Salon nr.6. Rusia, fie țaristă, fie comunistă, fie putinista, fie misustinista etc., a fost, este și va fi o Contagiune fara antidot. Ceea ce înăbușă, ceea ce sugruma vigilența unei națiuni este frica. Asta explica, de altfel, de ce in Rusia frica este suverană. De aceea, ar trebui să renunțăm la speranța că se va reforma. Aceasta tara imensa și agresoare se va schimba în bine, spre binele comun, când Trump se va vopsi brunet.
@Sandu
nu e cel mai teribil tiran , e doar mai puternic decat alti tirani
Cu siguranță, predicțiile politice sunt, în mod notoriu, dificil de făcut și dezagreabile.
Gut, dass wir darüber gesprochen haben!
This might help to narrow down the list: https://en.wikipedia.org/wiki/Bald%E2%80%93hairy
Si dupa ce va pleca Putina (intr-un fel sau altul), rusia va fi cam la fel. Armata si KGB-ul sunt mult prea puternice pt a permite o orientare democratica a tarii. De fapt e un cerc vicios prezent in toata istoriua rusiei; pt a tine laolalta ditamai teritoriul (cel mai mare din lume) cu o populatie relativ modesta ca numar si posibilitati economice, e nevoie de institutii de forta si dictatura. Sa ne gandim ca rusia are azi doar vreo 140 mil locuitori pe un teritoriu mult mai mare decat al SUA (peste 320 mil loc.), sau al Chinei (1,3 miliarde loc.) In plus populatia rusiei e imbatrinita si saraca in general. De aceea o parte mare a bugetului rusiei merge la armata, ceea ce lasa putin pt educatie, sanatate, investitii. Rezulta o populatie saraca, in stagnare sau descrestere numerica, si cu o sanatate precara (mai e si bautura, conditii grele, etc). Deci chiar daca Putler pleaca/moare/e inlocuit/ramane, situatia va fi la fel.
„Putinismul dupa Putin”…Dupa Putin vine Patrusev sau Medvedev. Nu exista „putinism”; exista „stalinism”, daca vreți, pentru ca Putin nu a schimbat aproape nimic fata de acum 100 de ani. Ideologia stalinista exista inca in Rusia. Toți cei care-i vor urma lui Putin sunt condusi de aceasta ideologie comunista. In SUA, intr-adevar putem vorbi de „trumpism”, pentru ca este ceva nou, care n-a mai existat inainte in lumea occidentala.