Strigoii lui Enescu & Eminescu: inedite neliniștitoare (I)

În acest text voi încerca să demonstrez că 1. elaborarea și istoria manuscrisului oratoriului Strigoii, compus de Enescu în octombrie-noiembrie 1916 pornind de la poemul lui Eminescu din 1876, nu pot fi înțelese fără cele mai semnificative documente inedite prezentate aici pentru prima dată; 2. au lipsit deducțiile sistematice cu privire la sursele muzicale și extra-muzicale deja cunoscute, dar deseori ignorate; 3. ceea ce conduce imediat la evidența că Romeo Drăghici, agent al Securității și factotum al Muzeului Enescu în Republica Populară Romînă în timpul procesului tripartit cu Éditions Salabert și văduva lui Enescu (Franța-Elveția-România, 1956-1963), a furat; 4. și că în aceeași calitate și în aceleași circumstanțe, precum și în circumstanțe ulterioare în Republica Socialistă România și până la moarte (1964-1983), a mințit în perpetuitate; 5. deci că istoria și exegeza Strigoilor trebuie masiv reconsiderate, întrucât l-au preluat în această privință pe Drăghici toți, integral și întotdeauna, până astăzi (chiar și cei mai redutabili dintre toți: Pascal Bentoiu și Clemansa Liliana Firca); 6. fapte cu incidență directă imediată asupra a cel puțin încă două compoziții editate și ele postum: Trio pentru vioară, violoncel și pian în La minor din 1916 (reconstituit definitiv de Pascal Bentoiu abia în 1997) și Pièces impromptues op. 18 din 1913-1916 (publicate ca o falsă „Suită inedită a III-a” deja în 1958), precum și asupra unui ansamblu de compoziții încă needitate și încă nestudiate, aflate în prezent în mai multe colecții publice (dar cu regim de consultare variabil) de manuscrise Enescu.

Prezenta investigație face parte dintr-un ansamblu de cercetări pentru un viitor Catalog Enescu, inițiate și anunțate la 12 octombrie 2021 în cadrul Festivalului Enescu, și deopotrivă din proiectul multianual cu parteneriate muzicale naționale și internaționale Sonotheism: Religion in Enescu, pe care îl conduc în cadrul Institutului de Istorie a Religiilor al Academiei Române, cu începere din 1 iunie 2022. Pentru contribuții similare din perioada 2016-2023 care nu mai sunt amintite aici (33 de studii, eseuri, articole, conferințe, interviuri și emisiuni radio/TV), vezi și https://ihr-acad.academia.edu/EugenCiurtin/Music. Pentru problemele de ansamblu care subzistă, vezi deja „Catalogul Enescu. I. Linii de orientare istorică”, Timpul. Cele mai vii mulțumiri pentru dialog și sprijin lui Gabriel Bebeșelea, Ioanei Bentoiu, lui Mihai Cojocaru, lui Ștefan Firca, Monicăi Joița, Ralucăi Știrbăț și lui Vlad Văidean (nimeni dintre aceștia nefiind, cum se spune, răspunzător în vreun fel pentru observațiile mele). Pasajele din scrisorile lui Pascal Bentoiu mi-au fost încredințate de Ioana Bentoiu, destinatara lor, și fac parte dintr-un al doilea Breviar Enescu: unul și intim, și inedit. Le menționez firește cu încuviințarea sa.

§I. Manuscrisul Strigoii: stadiul cercetărilor.

1971: pentru prima oară un alt compozitor în afară de Enescu citește partitura manuscrisă a oratoriului Strigoii. Atunci, în 1971, maestrul Cornel Țăranu primește o copie a întregului manuscris (cca 60 de file). La împlinirea a 90 de ani de la nașterea lui Enescu (19.08.1971), Scînteia raporta anonim deja, într-o mini-casetă cu titlul „Un manuscris enescian regăsit” (p. 6): „Compozitorul clujean Cornel Țăranu a terminat descifrarea și ordonarea partiturii pentru voci și pian a oratoriului Strigoii după poemul lui Mihail Eminescu, scris de George Enescu în octombrie-noiembrie 1916”. Descifrarea. Ordonarea. Deci nu fusese încă descifrat. Deci nu fusese încă ordonat. În 2017, maestrul Gabriel Bebeșelea realizează ceea ce pe afișele de concert se indică prin p.a.a.: prima audiție absolută a Oratoriului Strigoii în întregime orchestrat, rămas incomplet în manuscris, fără număr de opus Enescu, ca și fără număr de Catalog Firca. Partitura manuscris nu a fost analizată încă în vederea catalogării. În 1985, Clemansa Liliana Firca nu o putea include, întrucât primul ei Catalog se oprea la anul 1900, deși includea lucrările vocal-simfonice dinainte de secolul XX. În 2010, Clemansa Liliana Firca nu o putea include, întrucât al doilea ei Catalog tematic nu includea oratoriile, ci exclusiv (uriașa) Muzică de cameră. În 2018, maeștrii Cornel Țăranu, Sabin Pautza și Gabriel Bebeșelea completează, orchestrează și editează întregul oratoriu. Sunt vi+145 de pagini în format de mari pupitre (43 x 30 cm). Apărută la București (Muzeul Național „George Enescu” | Editura Muzicală) cu prefața trilingvă a lui Cornel Țăranu, poartă (c) Éditions Salabert, Paris (cf. infra).

Astfel de informații fără de care nu se poate adânci studiul Strigoilor ar putea fi reliefate, comentate și comparate pe larg. Nu va fi aici cazul (chiar dacă s-au scris în enescologie și articole cu numai o informație și jumătate la mâna a patra): le indic concis pentru a le prelua în coroborare tacită pentru ceea ce va urma. Muzicologul și lectorul Ștefan Firca (Universitatea Națională de Muzică București | UNMB), fiul Clemansei Firca, a avut gentilețea să mă informeze în 2022 că un al treilea Catalog Firca, așa cum a fost lăsat neîncheiat la moartea mamei sale la sfârșitul lui 2012, subzistă și are 73 de pagini. Mai mult, acest Catalog Firca III inedit, care prelungește Catalogul II din 2010 rămas și el într-o versiune revăzută și adăugită de autoare, va putea fi completat (mai ales prin sursele apărute în 2012-2024), definitivat și publicat (în colaborare), pentru a consfinți una dintre cele mai temeinice opere individuale de o viață din cultura română vreodată. La fel, muzicologul Vlad Văidean (UNMB și, din 2023, Muzeul Național „George Enescu” | MNGE) a avut gentilețea de a-mi comunica atât foarte recenta și excelenta sa teză de doctorat Enescu sub conducerea Valentinei Sandu-Dediu (UNMB, 2023), cât și progresul cercetării sale cu privire la manuscrisele de opere Enescu. Mai mult, încă din 2019, laureatul Premiului național Eminescu 2024, maestrul Gabriel Bebeșelea, mi-a făcut imensa bucurie de a-mi împărtăși cercetările, înregistrările, proiectele sale – pentru a nu spune aici nimic despre cât învăț din repetițiile și concertele lui. E un context în fine aproape complet pentru a mă putea întoarce chiar înainte de momentul în care manuscrisul Strigoii a ajuns să fie cunoscut. Iar doamna Ioana Bentoiu mi-a făcut imensa onoare de a-mi împărtăși fragmente cruciale din scrisorile primite de la Pascal Bentoiu, chiar cele în care tatăl ei, maestrul enescian desăvârșit, relata întâlnirea zilnică cu muzica manuscriselor păstrate la Muzeul Enescu, cu observații dintre cele mai pătrunzătoare.

Laureatul de astăzi al Premiului național Eminescu decernat la Botoșani – în premieră un premiu Eminescu-Enescu – s-a distins deja de mulți ani printr-o clară și energică demonstrație a necesității de a pătrunde în manuscrisele încă inedite ale muzicii lui Enescu. Și sunt atât de multe… Providențial pentru Enescu, lui Gabriel Bebeșelea îi datorăm astfel deja, pe lângă o teză de doctorat de prim ordin sub îndrumarea maestrului Dan Dediu, transcrieri, ediții, interpretări în concerte și înregistrări cu ansambluri prestigioase ale mai multor astfel de opere, de întindere variabilă și cu un grad înalt de elaborare, dacă nu chiar definitivate de Enescu, dar rămase în manuscris după ce aveau să fie auzite o singură dată, precum magnificele Pastorale-Fantaisie din 1899 și Orchestrația acelui Andante con moto din Trio-ul testamentar op. 100 al lui Schubert, scris într-o singură noapte, sub febre, la moartea Reginei Elisabeta în martie 1916, un Schubert-Enescu, așadar, de la 3 la 33 de instrumente. 

Premonitoriu, Cornel Țăranu scrisese esențialul despre marile manuscrise Enescu înainte chiar să le vadă. Astfel, în volumenul său din 1969 (p. 38, subl.m. E.C.): „Merită cercetate cu atenție schițele neterminate aflate în marea majoritate la Muzeul George Enescu; merită cunoscute îndeaproape și proiectele neîncepute, libretele cu adnotările maestrului, mărturii ale foștilor săi colaboratori. Este momentul, aici, să facem elogiul manuscrisului enescian [la acel moment 1969: puținele zeci de pagini facsimilate, deseori incert și chiar ilizibil, în publicații nesistematice de enescologie], o minune a migalei, a răbdării și a respectului pentru muzică”. Da. Cornel Țăranu avea, iată, înainte chiar de a vedea o copie a Strigoilor, un întreg program metodic de așteptare. A îmbunătăți arhitectura așteptării a fost operațiunea cea mai plină de sens a tuturor compozitorilor, muzicologilor și istoricilor care vreodată s-au apropiat de lumea operei lui Enescu. Dar neavând cu adevărat nici o fărâmă din marile lor calități, voi încerca numai, cu indigența mijloacelor mele, să respect la rândul meu imensa reușită a acestor mari nume: (în ordine și numai principalii) Pascal Bentoiu, Clemansa Liliana Firca, Cornel Țăranu, Mircea Voicana, Adrian Rațiu, Titus Moisescu, Raluca Știrbăț, Gabriel Bebeșelea.  

Il. 1. Coupure într-un exemplar autograf („Cluj, ianuarie 1970”) al lui Cornel Țăranu (citat supra), după concertele de la Londra ale ansamblului care va realiza prima audiție absolută, la Cluj, a oratoriului Strigoii (reducția pentru pian și trei voci soliste), descifrat de Cornel Țăranu în 1971.  Rarisim adagiul „asemenea manuscrise trebuie să fie”. [Exemplar dintr-un anticariat bucureștean, acum în arhiva E.C.]

§II. Constelația Strigoilor.

Cum ne putem apropia de Strigoii? Cum ne putem așadar apropia de o operă manuscrisă a lui Enescu pe care au încheiat-o alții pentru Enescu? Un răspuns convingător ar trebui mereu să pornească de la Enescu însuși și de la toți cei aflați cândva în preajma sa. Un răspuns fiabil trebuie apoi să fixeze o asemenea operă în contextele ei armonice. Ca de absolut fiecare dată când lucrăm cu ansambluri hipercomplexe de date, vedem într-un târziu particularitatea și unicitatea, dacă vedem mai întâi înrudirea și asemănarea. Ca operă neîncheiată și ca manuscris inaccesibil timp de decenii (vom afla și din ce cauze probabile), Strigoii, în tot ce a gândit Enescu, seamănă. Pentru a figura țesătura asemănărilor, mă voi îndrepta mai întâi spre mari lucrări fie cu număr de opus (18: Pièces impromptues, 24 nr. 2: Sonata a II-a pentru pian solo,31: Vox Maris, 33: Simfonia de cameră pentru 12 instrumente soliste), fie fără număr de opus (1903: Impromptu concertant pour violon et piano, 1906: Hymn jubiliar pentru cor, orchestră militară și arpă, 1916: Trio în la minor, 1917: Cvartetul de coarde în mi ♭ major – redacția I; 1923: Isis), iar aceasta fie pentru că are justificarea cronologică, fie pentru că întrunește justificări de ordine mai subtile.

Iată un fragment dintr-o scrisoare a lui Marcel Mihalovici către Clemansa Firca, publicată în 1971 (fără indicarea datei ei), despre mari opere neîncheiate ale lui Enescu: „Sonata a II-a de pian într-adevăr nu există. Într-una din lăzile cu manuscrise terminate sau schițate numai în care eu am pus ordine, adică am clasat totul în 1954, maestrul fiind bolnav […] și dirijând operația mea de clasare de pe patul său de suferință, n-am găsit vreo urmă a sonatei acesteia. Când altă dată l-am întrebat: Ei bine, ai publicat Sonatele I și III. Dar unde este a II-a?, El mi-a răspuns, lovindu-se cu un deget pe frunte: «Elle est là dans ma tête». Altă dată – era de acum paralizat [așadar în 1955] – mi-a zis: Ca să pot așterne tot ce am în cap pe hârtie, ar trebui să trăiesc 400 de ani…” (Clemansa Firca, în Monografie 1971, II.1076, n. 105. Ciurtin 2016).

Dificultatea descifrării a fost și a rămas maximă, insurmontabilă – chiar și pentru cei mai pregătiți dintre absolut toți. O spunea Pascal Bentoiu la senectute despre Sonata a II-a pentru pian în mi ♭ minor: „deci op. 24 nr. 3, locul doi fiind păstrat unei alte lucrări, gândite dar nefinalizate. Posed vreo treizeci de pagini de schițe (în copie xerox [ca pentru a sublinia că nu deține și nu poate deține manuscrisul lui Enescu]) privitoare la această Sonată a II-a, în mi bemol minor. Dar, deși antrenat în descurcarea hieroglifelor enesciene, nu am reușit să dau de capăt acestui manuscris” (Bentoiu [2005] 2017, p. 67). În corespondența inedită cu fiica sa și în contact direct cu schițele, la 25 februarie 1996, era chiar mai limpede cu privire la ce se poate și la ce nu se poate face: „M-am mai uitat o dată pe schițele Sonatei a II-a de pian și am renunțat să mai întreprind ceva, cel puțin pornind de la acest manuscris imposibil și mai mult ca sigur impietate, că ar însemna să calc cu bocancii în sufletul omului, să mă dau mare că pot face cine știe ce etc. etc., deci voi întreprinde acea cercetare prin mape încă o dată, iar dacă nu aflu nimic demn de atenție, părăsesc definitiv terenul acesta alunecos”. Este tocmai ceea ce avea să facă, iar astăzi beneficiem de cartea esențială și inovatoare a Ralucăi Știrbăț (2022) despre întreaga muzică pentru pian a lui Enescu (mai exact, pentru pian solo), care îl confirmă în general și în toate particularele, și îl preia întrutotul.

Chiar cu privire la marea absență – singurul număr de opus Enescu păstrat cu deceniile, dar propriu-zis absent – Enescu însuși bătrân a mai avut ceva de transmis. Cred că argumentul indirect, cu toată vulnerabilitatea din care provine, a scăpat până acum, dacă nu mă înșel, vigilențelor enescologice. Enescu la 68 de ani a completat de mână o application form care solicita Publications. I-o datorăm lui David H. Williams, care a publicat-o în facsimil în 1996. Aici e de observat ezitarea extraordinară – pentru un asemenea document birocratic american: ca să devină visiting professor în Urbana-Champaigne, Illinois, în 1950 – în dreptul

32 Sonatas Piano solo. Pentru că Sonata a II-a pentru pian a dobândit număr intercalar de opus (op. 24 nr. 2) și a rămas totuși exclusiv în mintea lui, minus câteva schițe inutilizabile altora (în număr de 7, din 1925-1937). Nu a ascultat nimeni niciodată o Sonată a II-a pentru pian solo de Enescu. Doar pe prima și pe a treia. Pentru el, o Sonată a II-a era mereu acolo: în impulsul de scrie 3 Sonatas în loc de 2. Începea, în chiar această ezitare, resemnarea: poate nu o va mai încheia. Și nu a mai încheiat-o. De observat menționarea expresă sau includerea hotărâtă (ultimul rând) a Pièces impromptues op. 18 ca „– Piano smaller pieces”. 

Il. 2. După David H. Williams, „George Enescu’s Residency at the University of Illinois, Urbana-Champaign, April 1950”, Revue Roumaine d’Histoire d’Art 33 (1996), pp. 15-32 (aici 23). Republicat în Celebrating George Enescu. A Symposium, ed. David Williams, Washington, Education for Peace, 1997, pp. 75-85. Traducere parțială în George Enescu în memoria timpului. Evocări, amintiri, însemnări memorialistice, ed. Viorel Cosma, București, Editura Casa Radio, 2003, pp. 198-200.

Precum Strigoii, neîncheiat era și Opus 31: Vox Maris. „Ulterior apariției exemplarului tipărit a fost însă revelată existența mai multor versiuni [subliniere în original a C.L.F.] ale poemului, dintre care o alta decât cea din țară pare să fi fost destinată definitivării (ea oferind, eventual, un temei veritabil mențiunii „En préparation”). [În notă:] Prețioasa știre a fost comunicată, în cadrul primului Simpozion internațional de Muzicologie „George Enescu” (București, 1967), de către compozitorul Marcel Mihalovici, căruia Enescu îi încredințase ducerea la capăt, după moartea sa, a lucrului la tocmai această versiune (împrejurarea amintește și de concursul pe care Enescu, imobilizat de paralizie [sic], l-a solicitat aceluiași muzician, în completarea cu notații de detaliu, dictate de el însuși, a manuscrisului Simfoniei de cameră). Varianta în cauză a poemului Vox Maris nu a mai fost însă găsită după moartea compozitorului” (Clemansa Firca, în Monografie 1971, II.1076, n. 107).

Și celelalte, la fel de mari. Sonatensatz sau Sonata-torso (Știrbăț, Bentoiu) nu e descoperită – pur și simplu: nu se știa nimic – decât abia în 1993: ca rezultat muzical însuși al – tocmai – progresului muncii de catalogare a manuscriselor, de către Clemansa Firca. La fel: Isis nu e descoperit decât abia la începutul lui 1996 de Pascal Bentoiu. Nu se știa că există. Nu se știa ce este. Nu s-a știut până când nu l-a descifrat și completat Pascal Bentoiu. Era între manuscrisele de la Muzeu. Dar a fost descoperit întâmplător: pe atunci, Simfoniile a IV-a și a V-a erau ținta tuturor căutărilor maestrului Bentoiu… Așadar: un Enescu fundamental și crucial – acel Enescu major despre care Enescu în viață nici nu a spus aproape nimic! – apare abia la patruzeci de ani de la moartea lui. Mai mult, așa cum o atestă corespondența susținută dintre Pascal Bentoiu și Ioana Bentoiu, nici măcar consultarea manuscrisului de către un compozitor atât de redutabil nu oferea deloc de la sine o percepție justă asupra calității muzicii definitivate de Enescu. Astfel, la 5 februarie 1997, Pascal Bentoiu scria: „rămâne […] să transcriu, dacă pot, Trio-ul pian, vioară, violoncel, și să văd, serios și cu lupa cette fois-ci, dacă în acel ciudat Isis din 1923 există într-adevăr ceva demn de luat în considerație”. Știm că numai transcrierea acestui Trio complet inedit a necesitat o muncă de șase luni. Dar, cum i-a comunicat lui Martin Anderson, editorul londonez al Toccata Press (iar acesta a relatat într-un necrolog vibrant), „then his voice became more serious as he insisted: «But every note is by Enescu»”.

Tot spre patruzeci de ani de când apăreau mari manuscrise, dispăreau alte manuscrise. Apropo de Eminescu: tocmai manuscrisul liedului Revedere – foarte timpuria lui întâlnire cu Eminescu – astăzi lipsește. Lipsește din fondurile publice și din fondurile public cunoscute. Nu ar fi imposibil să-l vedem apărând cândva, mai târziu, într-o altă licitație. Despre el știm cel puțin că a existat, spre deosebire de altele, despre care am aflat pur și simplu abia în momentul licitării (Artmark 2013, Historic 2021). Grație catalogării duble (1985, 2010) a Clemansei Firca, tot ce a intrat în vizorul catalogării sistematice poate fi urmărit în vasele comunicante ale colecțiilor publice, orice eventuală sustragere putând fi urmărită strâns și dovedită. A făcut-o deja ea însăși, observând că un manuscris pe care l-a consultat la Tescani în 1979-1980 și încadrat în CTE I, §165b.3, p. 227 – un fragment al unei versiuni din partea I a Sonatei pentru pian și cello, pesemne tot din 1898 – a dispărut între timp: „În prezent [2010], acest ms. nu se mai află în fondul documentar al Așezământului de la Tescani” (Firca 2010, p. 303 n. 1). Gravitatea acestei dispariții de manuscrise menționate ca existente de Enescu sau existente în spațiile personale de arhivă ale lui Enescu este maximă. O spunea Clemansa Firca nu numai pentru astfel de „subvariante” de manuscrise și nu numai în 2010. A scris-o încă din 1971 și cu privire la manuscrisele majore complete de senectute. Pe atunci nici nu se putea spune mai mult: indiciul este strecurat, alb și infim, numai la încheierea unei lungi note. Dar Firca a avut curajul extraordinar să o facă, și este sigur că era protejată și de editorul Mircea Voicana, în lupta lui cu Drăghici și blocajele întâmpinate la Muzeu, despre care azi nici muzicienii nu par a mai ști. A dispărut – dar cum adică „a dispărut”?! – însuși manuscrisul Vox Maris asupra căruia lucra Marcel Mihalovici în 1955, lângă patul în care era imobilizat Enescu: așezat lângă el, Enescu îi dicta modificările dorite în manuscris. Singura perioadă și singurul muzician/compozitor prieten care a avut dreptul să intervină în chiar notația muzicală a unui manuscris Enescu. În fond, să ne gândim la diferența dintre oameni: nu era de atâtea ori Mihalovici mai îndrituit decât un Drăghici să aplice o ștampilă „Colecția Marcel Mihalovici” pe orice filă cu portative pe care se vede scrisul său alături de cel al lui Enescu? Dar cum să facă așa ceva?! Cum să îndrăznească așa ceva?! Cum să atenteze la integritatea muribundului Enescu, binefăcătorul întregii lui vieți?!

Marcel Mihalovici este martorul esențial, nu trebuie să încetăm să o spunem. (În exact acest sens de pildă deja Ciurtin 2016 etc.) În fond, ce mărturie anterioară anilor 1954-1955 subzistă, în care să îl descoperim pe Enescu deschizându-și lăzile cu manuscrisele întregii lui muzici pentru un coleg? Nu subzistă una. Nici aceasta nu e numai Mihalovici. Este moartea – și Mihalovici. E chiar un cvartet: este boala, și moartea, și istoria (știma ei o interpreta ad libitum Securitatea) – și Mihalovici. Dar faptul că Enescu însuși a invitat un mai tânăr coleg compozitor să intre în lumea manuscriselor lui și să le împingă astfel spre concretizare finală – și anume capodopere cvasi-încheiate deja cu număr de opus (Opus 31 & Opus 33), de foarte mari dimensiuni și de o uluitoare complexitate, în vederea încheierii lor antume sau postume – pune în justa perspectivă eforturile inevitabil de acum postume ale principalilor compozitori, muzicieni și muzicologi care s-au aplecat la rândul lor asupra definitivării marilor compoziții Enescu rămase în manuscris: (în ordine cronologică) Cornel Țăranu, Pascal Bentoiu, Clemansa Firca (indirect: prin exemplificările din cele două cataloage), Sabin Pautza, Sherban Lupu, Dan Dediu, Raluca Știrbăț, Gabriel Bebeșelea. Realizarea Strigoilor trebuie neapărat văzută în acest siaj. Pe cât de unic solitar și desăvârșit impenetrabil altfel decât prin muzica sa, Enescu a fost în același timp campion absolut al colaborării, parteneriatului, echipei. 360^o și de la început până la sfârșit. Colaborarea aceasta antum-postumă a proiectat-o Enescu însuși. A-și da, spre sfârșit, manuscrisele unui alt compozitor este singura totală suprapunere înfăptuită între polii întregii lui vieți.

§III. Dezmembrarea manuscriselor Enescu.

Din chiar timpul redactării fulgerătoare a schiței Strigoii avem mărturia că astfel de manuscrise Enescu aveau peste decenii să fie maltratate, dezmembrate sau amputate, și până la urmă silite să subziste în colecții diverse, împotriva autorului și împotriva voinței autorului lor. Identificarea acestor proceduri la care cel mai probabil dintre toți s-a dedat Romeo Drăghici constituie circumstanța agravantă a posibilelor noi descoperiri cu privire la constituirea fondurilor Enescu în România și la istoria manuscrisului celebrat în sfârșit astăzi.

Și iată sinistra descoperire și magnifica demonstrație a Clemansei Firca, apărută abia în 2010. Am reîntregit abrevierile din Catalog, subliniat descoperirea și redistribuit textul în secvențe, pentru claritate. Vigilenței și amiciției lui Vlad Văidean le datorez corectura: numărul de înregistrare la Muzeul Enescu este 2287, iar nu 2278.

„Cele două manuscrise – anume cel cu cota Ms. R. 7397 (fost 7398) din fondul B.A.R. și cel cu cota 2287/c (dos. II) din fondul M.G.E. – au fost despărțite în mod arbitrar, ele constituind de fapt fascicule ale unuia și aceluiași caiet de muzică […] pe care Enescu a așternut schițele diferitelor lucrări, în marea majoritate concepute și realizate în schiță între anii 1916-1919. Caietul în cauză conținea (în ordinea exactă a succesiunii lor):

1. o schiță pentru Simfonia a III-a, op. 21, datată 3/16 martie 1916, pe două dintre paginile căreia se mai află și câteva fragmente de schiță pentru Simfonia a IV-a, datate 1919;

2. schița Trio-ului pentru pian, vioară și violoncel în la minor (219), datată 9/22 martie 1916;

3. schița completă a Cvartetului… op. 22 nr. 1 (versiunea/varianta 242b, cu partea I datată 15/28 martie 1916 și finalul datat 28 martie/10 aprilie 1917 […]), pe verso ultimei file a căreia se află o nouă schiță, nedatată, a Simfoniei a IV-a;

4. Schițe fragmentare ale aceluiași Cvartet.

Caietul a fost despărțit în trei fascicule, după cum urmează:

1. un prim fascicul conținând

a) schița Trio-ului în la minor,

b) primele 3 pp. (pp. 0, 1, 2) din schița părții I a Cvartetului…în mi bemol major (vers./ var. 242b) – fascicul devenit ms. cu cota Ms. R. 7397 din fondul B.A.R.;

2. un al doilea fascicul conținând

a) schița Simfoniei a III-a op. 21,

b) continuarea (pp. 3-13) schiței Cvartetului… op. 22 nr. 1 (în vers./ var. 242b),

c) alte schițe (inclusiv o parte din schițele fragmentare reprezentând versiunea/varianta 242c a aceluiași Cvartet, datând din 1918) – fascicul devenit ms. cu cota 2287/c (dos. II), filele 11-16, 17-22 din fondul M.G.E.;

3. un al treilea fascicul de 2 file (= 4 pp.) conținând un alt fragmente de schiță din aceeași versiune/variantă 242c a Cvartetului – fascicul devenit ms. cu cota 33 din fondul Uniunii Compozitorilor.

Mss. [1] și [2] ale schiței Cvartetului în vers./var. 242b sunt deci complementare: pp. 0, 1, 2 din ms. [1] (fond B.A.R.) se continuă cu pp. 3-13 din ms. [2] (fond M.G.E.).

Cercetând ms. din fondul B.A.R. și constatând întreruperea, după primele 3 pp., a schiței Cvartetului, Titus Moisescu deducea că urmarea acestor pagini a fost „evident dislocată” (dintr-un întreg). Continuitatea dintre cele trei fascicule de ms. din fondurile Biblioteca Academiei, Muzeul Enescu și Uniunea Compozitorilor a fost descoperită de autoarea catalogului de față abia cu prilejul cercetărilor întreprinse în vederea alcătuirii acestuia”.

Așa arăta cândva acuitatea, perspicacitatea și devoțiunea indefectibilă a unui mare muzicolog, așa cum a fost Doamna Firca. Dar câte mii de ore de muncă cu identificarea versiunilor și variantelor de manuscrise suprapuse, îngemănate și dislocate a presupus o asemenea descoperire? Dar Firca nu adăuga nimic despre originea, data și autorul identificabil al acestei dezmembrări.

§IV. A aduce din moarte, 7/8 noiembrie 1916: Strigoii și muribunzii Marelui Război

Înainte de a analiza circuitul antum și postum al manuscrisului Strigoilor, să explicăm contextul scrierii. Nu există o sistematică și completă Enescu-Chronik: Daten zu Leben und Werk. Dar poate fi recompusă când este nevoie. Data de 7 noiembrie 1916, când Enescu încheie partea a II-a din Strigoii și cu certitudine (am spune…) o începe pe cea de-a treia (pentru că va încheia întregul la 11 noiembrie!)este de o însemnătate crucială. După ce încheie Strigoii II în manuscrisul păstrat, care știm la ce versuri se sfârșește! deja a doua zi Enescu începe cel mai paradoxal turneu de instrumentist: pentru răniții și muribunzii din spitalele de campanie. Știm sigur din cel puțin câteva surse foarte fiabile ce a făcut a doua zi, la 8 noiembrie 1916. Și unde: în Spitalul temporar nr. 111, adică în clădirea Școlii centrale, la Icoanei, în București. La așteptat două ore să iasă din operația de amputare și l-a întors din morți pe Mihail Jora! Enescu conjurase atunci, cu Eminescu în muzica lui și apoi cu muzica lui în spitale, lumea de dincolo. Să-i țină încă aici. Regina din Strigoii murea. Jora era pe moarte. Episodul prezenței la căpătâiul lui Mihail Jora e relatat și de alții, de pildă de Veturia Ghibu (1889-1959): „am fost emoționată până la lacrimi când […] am aflat că G. Enescu s-a dus singur la spitalul în care se găsea, grav rănit, tânărul compozitor Mihail Jora […] fără ca acesta să fi fost cumva prevenit” (în V. Cosma 2015, p. 91).

Dacă se reproșează manuscrisului că este incomplet, să ne întrebăm: când să mai revină, atunci, asupra manuscrisului? Ce a urmat timp de peste doi ani, până la sfârșitul lui 1918, sau timp de peste trei ani, până la plecarea în Elveția în 1919-1920, este mai bine știut. În noiembrie 1916 nu a mai avut oricum când. A cântat tuturor răniților și muribunzilor, și aceea este luna în care vine la Iași și Maruca. Nu o revăzuse de la concertul dat Casei regale și prietenilor la conacul de la Florica, pe pragul mobilizării generale în august 1916, când la marginea parcului domeniului se strânseseră timid – atrași de muzica nocturnă a lui Enescu – cerbi și ciute.

§V. În chiar anii Strigoilor: ore intime cu Eminescu și cu Enescu în aceeași familie.

Laureatul Premiului național Eminescu din 2024 nu s-a născut – din fericire? – în Vechiul Regat, acolo unde s-a născut Enescu și acolo unde primește Premiul Eminescu. Aveam deci sarcina personală, mi-am spus, să depistez și să-i pot oferi, pentru chiar anii Strigoilor lui Eminescu și totodată pentru anii Strigoilor lui Enescu, inclusiv mărturii transilvănene despre Eminescu și Enescu. Mai mult, Gabriel Bebeșelea îl merita și le merita. Strigoii în haină completă și circuit global au intrat – grație lui – în jurul vârstei de 35 de ani ai autorului oratoriului și ai autorului premierei mondiale și a înregistrării în premieră mondială a orchestrației. La asemenea redutabile suprapuneri încrucișate, am încercat să caut unul și același nume de prieten sau cunoscut al lui Eminescu și al lui Enescu. Sarcină imposibilă, firește. O voi compensa, totuși, aici, cu un același nume de familie: iată un tată transilvănean care e un intim al lui Eminescu și un fiu transilvănean care a un intim al lui Enescu – și chiar în 1916, și chiar în relație directă cu proiectul mocnit al Strigoilor. Primul avea 18 ani pe când Eminescu avea 32 ani. Al doilea avea 18 ani pe când Enescu al Strigoilor avea 35 de ani. Mărturiile celor doi Russu-Șirianu înrudiți cu Slavici sunt amândouă întrutotul copleșitoare.

Ipotezele mele principale cu privire la alegerea poemului Strigoii, din tot ce putea alege Enescu din poetul pe care îl venera, sunt circumstanțele apropierii-îndepărtării de Maruca în vara lui 1916 (din 1917, în refugiu la Iași/vila Neuschatz își vor trăi relația în văzul tuturor) și mai ales mobilizarea generală a Regatului României la intrarea în Marele Război. Absența și moartea, în toate chipurile lor. (Ipoteza lui Viorel Cosma, menținută decenii la rând, cum că Enescu începe să scrie tocmai Strigoii, în octombrie 1916, pentru că în ianuarie 1915 (!) asistă la un concert caritabil pentru un monument Eminescu la Iași, rămâne ridicol de neavenită. Are, în plus, o implicită metafizică a ocazionalului jenant aleator, dar crucial îmbălsămabil, care nu-i corespunde lui Enescu în nimic. Și nu are, desigur, nici sursă, nici context. Iar când a emis-o nici nu văzuse manuscrisul.)

În materie de absență și moarte – când ele se apropiau – Enescu s-a gândit întotdeauna la oameni. Poate nu s-a întipărit public suficient scrisoarea sa de răspuns către Petru Groza despre eventualitatea de a reveni fie și pentru o săptămână, în 1951, la București. Nu pomenește și nu se îngrijește deloc de manuscrisele lui și deloc de statura sau de avutul lui. Solicită în schimb să iasă din pușcărie soția lui Jora și Jora însuși să fie reintegrat în Academie și profesorat, și solicită același lucru pentru Gusti și Rădulescu-Motru, care îi erau orice – dar nu niște intimi. Toată opera vieții lui, în fața absenței din țară și a morții, e lăsată deoparte: oamenii sunt – încă o dată, în condiții-limită și spre sfârșitul vieții – urgența lui. A intervenit de-a lungul vieții lui literalmente pentru sute și sute de oameni, a schimbat vieți din rădăcină sau le-a corectat traiectoria în plină cumpănă: oricine din familie, oricine dintre muzicienii lui, orice tânăr sau mai puțin tânăr în care vedea cel mai mic grăunte de progres muzical. Sau cultural. Sau uman: bona! șoferul! intendentul agricol! caloriferistul! Și toți țăranii din Liveni care, în seceta din 1946, își pierduseră – a intrat el pentru ultima oară în lan, să verifice cu mâinile lui – porumbul, recoltele.

Astfel de gesturi sunt amintite și de alții. Iată-l deci pe Vintilă Russu-Șirianu – pentru a lua un exemplu din familia care i-a întâlnit de mai multe ori și pe Eminescu, și pe Enescu. Tatăl lui Ioan Russu-Șirianu (1864-1909) venise la București în casa rudei lui, Ioan Slavici, în chiar perioada în care acolo a locuit Eminescu. Relatările lui, republicate de altfel recent (2022), sunt colosale. Dar fiul îl va depăși.

În 1967, Vintilă Russu Șirianu (1897-1973) a publicat amintiri despre Enescu cântându-i a doua Sonată de Bach pentru vioară în 1916 pentru fratele mort pe front, în primele zile ale lui septembrie 1916. Pe Mircea Russu-Șirianu Enescu îl cunoscuse la Paris și la București. Întreaga familie, tată și fii, urmăreau cu o devoțiune ca pentru un personaj sacru tot ce întreprindea Enescu. În acel moment, în chiar timpul luptei de la Turtucaia (1-6 septembrie 1916), Enescu era încă la București și solicitase să fie infirmier la Spitalul temporar de campanie nr. 111 de la Școala Centrală/Icoanei, unde Vintilă Russu Șirianu l-a văzut. La un moment dat, printre răniții care urlau și nu mai aveau loc nici măcar punând tărgile pe jos, l-a văzut pe Enescu cu o găleată în mână. O găleată în care se strângeau, acolo, restul operațiilor și sângele. Era îmbrăcat într-un halat alb. 

Vintilă Russu-Șirianu a avut șansa să îi fie oaspete acasă („chez moi” a indicat într-un manuscris muzical încheiat… Hotelul Metropol) și recupera „emoțiile acelei zile zguduitoare, ambianța acelei ore de calm selenar, sfârșitul acelei nopți ciudate de război”. Această mărturie a rămas foarte puțin cunoscută, cred, inclusiv pentru că republicarea articolului din 1967 s-a făcut, în 1987, într-o antologie mediocră. Editată de Vasile Bogdan la Editura Ion Creangă (!), ea a fost amânată (era gata din 1984 și are chiar bunul de tipar din vara lui 1986) și nu menționa că a preluat de fapt mai puțin de jumătate din mărturia lui Russu-Șirianu, excluzând tocmai – de neînțeles – portretul lui Enescu-infirmier în timpul amputării.

„1916. Aveam 18 ani. Încă înainte de mobilizare, urmasem un curs de infirmier. În așteptarea plecării în armată, ca voluntar, exercitam funcția aceea ajutătoare a chirurgiei, la Spitalul de răniți amenajat în localul Școalei Centrale de fete din strada Icoanei. | Acolo îmi făceam veacul, de dimineață până în noapte […] La un moment [dat], ridic ochii și… nu-mi vine să cred. În fața mea, printre mesele din celălalt rând, dintr-un halat alb, se înălța frumosul chip de efigie antică al lui George Enescu. […] Ce căuta prodigiosul muzician printre zidurile care adăposteau trupuri sângerânde, infecții și vaiete?

Am aflat, mai târziu, că serviciul echipelor muzicale și artistice pentru răniți nefiind încă organizat, Enescu ceruse voie să dea și el un ajutor pe lângă ostașii vulnerați.

[…] Cuminte și atent ca un școlar serios, cu mișcări negrăbite, dar prompte, ajuta pe una din doamnele șefe.

Avusesem favoarea de a-l fi cunoscut eu, copil de 8 ani, încă din 1905, în casa nașului meu Ștefan Sihleanu, arhicunoscut meloman. Mai târziu, îl întâlnisem și în casa muzicienilor Anghel. Și mai târziu, în frecventări la Nona Ottescu și Alfred Alessandrescu, unde avusesem primele conversări cu Enescu. Tatăl meu” – venit la 18 ani, în 1882, din Ardeal la București – „fusese de asemeni un entuziast admirator al lui. Afară de asta, adolescent, urmasem eu însumi doi ani la Conservator cu Popovici-Bayreuth. […]

Aflându-l pe Enescu aici, eram șocat. […] L-am salutat. Mi-a răspuns cu afabilitatea lui discretă și mi-a spus amical:

– Îmi pare bine că te văd… Așadar, vom colabora…

Două săptămâni s-au scurs în zile egale, până când a venit acea tragică zi de septembrie: înfrângerea de la Turtucaia [6 septembrie 1916]. În fosta școală pentru domnișoare, de patru zile curgeau răniții ca un pohod, ca o inundație a durerii. Ambulanțe, camioane, automobile, chiar căruțe de tren regimentar umpleau de dimineață până noaptea străduța de lângă grădina Icoanei. Oameni tăiați, oameni împunși, oameni mutilați, trupuri zdrobite, în uniforme zdrențuite și năclăite de sânge, pe tărgi, pe brațe, pe scânduri, pe pânză de sac – erau cărați și răsturnați în spital.

[…] În seara aceea [la două zile după ce află de moartea fratelui său adorat, locotenent Mircea Șirianu] lucram în salonul 2. Întreaga clădire era podidită de răniți. Doi și trei într-un pat; paturi improvizate și pe coridoare. Se opera oriunde: pe bănci, pe mese simple, pe lăzi de campanie. Era atâta lipsă de personal încât eu, simplu infirmier, prindeam vene și artere pentru hemostază în timpul operațiilor. Terminasem una. Așteptam alta. […]

Ni se aduce, pe targă, nu mai știu al câtelea pacient. Un flăcău. Chipeș și voinic, de nu încăpea pe targă.

– Peste 41 de grade, șoptește sora care l-a însoțit.

Frisoanele sunt atât de violente, încât targa, zgâlțâită, dansează pe podea. Gangrenă gazoasă. Piciorul stâng trebuie amputat imediat, mai sus de jumătatea femurului. Greu. Soră, cloroform. Colonelul angajează bisturiul. Se oprește.

– Stai, nene! Îmi trebuie unul să țină piciorul pe care-l tai… că masa asta!…

Se uită împrejur. Sala e plină de operatori, pansatori, răniți care așteaptă.

Zărește un halat alb, cu o găleată în mână.

– Hei, tinere! Ia vino-ncoace.

Tânărul, docil, se apropie. Abia acum îl văd: Enescu! Alarmat, șoptesc colonelului:

– Nu se poate, domnule colonel. E Enescu!

El, destul de tare:

– Fiul ăluia cu restaurantul? Bun restaurant… Ce-are a face? Nu-i timp. Uite, Enescule, lasă găleata. Ia scăunelul ăsta. O să operez în picioare. George Enescu, fără o vorbă, privește o clipă la colonel, la rănit. Singura dată în viață când nu i-am recunoscut privirea, nici chipul. Ceva ca o mirare amară. O crispare. O alarmă. Apoi lasă găleata jos, ia taburetul, așteaptă. Colonelul:

– Șezi colo. Ții piciorul pe genunchi, cu amândouă mâinile. Solid, tinere! Că dacă tot saltă de frisoane nu pot lucra. Când termin, ridici piciorul [amputat] sus și-l depui acolo în lavabouri. S-a-nțeles? Enescu (chipul lui e și mai crispat) șoptește:

– Da.

Și face ce i s-a spus. Îi privesc fața chinuită. Fierb de neputință, dar n-am cum să-i evit oribila corvoadă. Pentru flăcăul întins aici fiecare minut este o chestiune de viață și de moarte.

Colonelul începe. Are rutina amputărilor. Clac! Clac! Clac! Prind pensele hemostatice, cu grijă. Cu aceeași grijă, îmi arunc mereu ochii la Enescu. Figura lui, tenul, tot mai schimbate. […] Cercul inciziilor în mușchi s-a împlinit. Pe femur, ferăstrăul a intrat în funcțiune. Scârțâitul lui sinistru îmi răscolește și mie epigastrul [sic]. Dar Enescu? Cat la el. Tresar. La colțul gurii sângerează. Și-a mușcat buzele până la sânge. A închis ochii. În sfârșit, osul e retezat complet. Piciorul, amputat, – enorm – a rămas în brațele lui Enescu. Privesc repede la el. A încercat să-l ridice, cum i s-a spus. Nu poate. Piciorul mort, de plumb, îl apasă. Zace ca un cadavru în brațele lui. Enescu e livid. Alb ca varul nestins. Și buzele îi sunt albe. Se clatină. Desperat, vreau să săr. Nu pot lăsa venele operatului. Ca[u]t împrejur. Slavă Domnului! [În Gazeta literară din 1967 e „domnului”] cu pas grăbit, cu brațele ridicate din halsatul alb (ceea ce înseamnă că sunt spălate), cu un infirmier după el, traversează sala doctorul chirurg Traian Nasta. Îi sunt văr. Strig tare, arăt din cap:

– Traian! Repede! Enescu!

Dintr-o ochire a înțeles. Vine la mine:

– Fugi! Ia și infirmierul. Îți țin locul aici. Scoateți-l imediat la aer. Frecați-l cu alcool!

Ne repezim. Era și timpul. Enescu se răstoarnă în brațele mele. Piciorul voinicului se rostogolește, ca un ghilotinat, pe podele […]”.

Dacă această mare scenă imposibil atroce e fie și numai în linii mari veridică, ea fiind verosimilă întrutotul, atunci trebuie spus repede: chiar așa ceva a trăit Enescu înainte să înceapă lucrul la Strigoii.

*

Pentru a nu îngreuna aspectul textului, pentru surse, referințe și prealabile, vezi bibliografiile de la https://enescueliade.com/category/thriller-enescu/bibliografie-indicativa/ și https://ihr-acad.academia.edu/EugenCiurtin/Music