Ultimul lider al PCR, Nicolae Ceauşescu, nu a fost Dracula. Nu era nici pirat, nici vampir. El a fost un revoluționar, mai exact spus un comunist român. In fața plutonului de execuție, a murit cântând „Internationala”. Ceauşescu a fost numele unei patologii politice de sorginte deopotrivă caricatural bizantină si leninist stalinistă. Am încercat să demonstrez acest lucru în cartea mea „Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc”. Am spus-o de multe ori, reluând de fapt idei discutate cu Monica Lovinescu si Virgil Ierunca: in România, decomunizarea si defascizarea sunt interdependente. Comunismul românesc în ultima sa fază a fost de fapt un fascism roşu.
Miturile politice ale comunismului românesc sunt direct legate de exaltarea unui arhaism tribalist dar si de venerarea progresului istoric împlinit prin exacerbarea „luptei de clasa”. „Natiunea socialista omogena” era conceptul care se dorea o forma de unificare constrangatoare a întregului spațiu uman din România comunizată. O istorie adevărată a comunismului nu poate ignora fenomenele de consimțământ, consens, colaborare si participare, ba chiar de complicitate. Nu confund însă instrumentele partidului si ale Securității cu aparatul politic si polițienesc (activiștii plătiti, ofiterii politiei secrete). Nu accept teza (de origine troțkistă) a stalinismului ca „degenerare” a unui proiect originar presupus altruist si chiar nobil. PCR, format în urma cu 103 de ani, a fost o formatiune liberticidă si eliticidă, axiofobă si intelofobă, ultra centralizată si ultra personalizată. Romantismul originar, extazul revoluționar s-a transformat în oportunismul cinic al activiştilor cu guşi enorme si cefe late.
Ceea ce-a rămas din faza ilegală s-a dovedit a fi o perdea de fum. Au existat cateva momente cand s-a conturat promisiunea destalinizării, dar au durat prea puțin si nu au rezultat în viziuni teoretice alternative. Au fost sugrumate în faşa. Nu a existat un Milovan Djilas ori un Imre Nagy. „Comunistul de omenie” era un mit menit să fortifice cultul lui Ceauşescu si nicidecum un model comportamental si valoric asemeni comunismului cu chip uman din timpul Primăverii de la Praga (ianuarie-august 1968). Calea românească spre socialism s-a dovedit a fi drumul spre barocul stalino-fascist, expresia sui generis a ceea Robert C. Tucker a numit bolşevismul de extremă dreaptă…
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Istoria se repeta, tinerii de azi sunt ademeniti sa o ia pe aceeasi cale si o sa aiba o soarta similara.
Comunismul e unic, indiferent de lider.
Comunismul este -in esenta- un fascism rosu. E o dictatura zisa a proletariatului, in fapt a elementelor declasate din societate.
Economia comunista nu este decat un capitalism monopolist de stat. Cu un unic patron (pentru toate firmele -inclusiv pentru cele cooperatiste-): statul. Cu un unic conducator: dictatorul!
Tito a incercat altceva, datorita conjuncturii externe. Dar sistemul lui nu a rezistat. Dupa el, a disparut. Asta arata ca a fost o creatie artificiala.
Deci de fapt cei care regretă comunismul, regretă fascismul ( roșu)!
Asta mă duce la un subiect interesant, nedescifrat: războiul civil din Spania și voluntarii din URSS. Despre crimele lui Franco s-a scris, dar despre crimele comisarilor sovietici din Spania, inclusiv furtul tezaurului ( iar?) Spaniei și transportarea lui la Moscova, nu am citit decât marginal în 3 cărți:
“Misiuni speciale” Pavel Sudoplatov
“ Arhiva Mitrokhin. KGB in Europa si in vest” Christopher Andrew, Vasili Mitrokhin
“ Sfarsitul inocentei” Stephen Koch
Dacă le sintetizați dvs într-o logică și cu puterea dvs de muncă și descifrare, poate ieși un articol foarte interesant sau chiar o carte.
Apropo de tezaur, în anii 60 am citit o carte despre războiul civil din Spania scrisă de un sovietic, poate rus. Zicea că le-au tot trimis armament republicanilor, dar totuşi trebuia plătit. Ajutor frăţesc, ajutor frăţesc, dar brînza, pardon armamentul e pe bani.
Aşa că deşi ambasadorul Spaniei în URSS a roşit, i-au cerut aurul.
Poveste sovietică, precis propagandă pentru acoperirarea furtului.
Nu fascism roșu ci nazism roșu, cam ceea ce face Putin azi.
Totusi … A existat un Lucretiu Patrascanu !
Marginalizat, arestat, executat (prin vizeta!).
AUR este rezultatul acestei mentalități – bolșevism de extremă dreaptă, direct conectat la propaganda rusofilă. SOS este doar un AUR mai grețos.
Excelent spus: „Comunismul românesc în ultima sa fază a fost de fapt un fascism roşu”, cu alte cuvinte comunismul si fascismul au elemente comune si se pot confunda la un moment dat. Orice regim de tip comunist se transforma intr-un final intr-unul de tip fascist, criminal (ex: Coreea de Nord, URSS, Rusia in prezent, China) care nu mai are legatura cu nici o ideologie „mareata” marxista. In final, vor exista doar niste calai care vor urmari distrugerea natiunii respective si subjugarea totala sau controlul total al ei. Lumea lui Orwell este aici si acum, incercand sa puna stapanire pe spatiile occidentale democratice prin partide si lideri formati in acelasi spirit marxist, fie de extrema stanga, fie de dreapta, insa adaptati vremurilor moderne. Astazi, instrumentele de control si manipulare sunt diferite de cele din trecut si prin ele, se poate patrunde mai profund in mintile noastre.
Aplicata la religiile politice, dihotomia stanga/dreapta nu functioneaza; mai degraba incurca, intretinand iluzia ca opereaza pe acelasi plan cu sistemele politice democratice (carora la apartine de fapt diviziunea dreapta/stanga). Campul de idei al ideologiei ar putea fi mai degraba comparat cu o acuarela in care petele de culoare se intrepatrund nascand o infinitate de nuante si texturi sub care se afla mereu fondul hartiei. In cazul ideologiei acest „fond” omniprezent este dorinta de Revolutie, dorinta de a distruge lumea prezenta pentru a o putea eventual inlocui cu o noua lume „mai buna”.
Personaje marcante au fost Aleksandr Dubček şi Mihail Gorbaciov; comuniştii din Italia, Spania şi Grecia au virat spre social-democrație, cei din Iugoslavia spre disoluție şi/sau naționalism… În România a fost represie comunistă în post-comunism, de se făcură remarcați „tovarăşii”.
Simbolistica e clara: sub faldurile steagurilor rosii au luptat si national-socialistii germani (nazisti, desi nu stiu cati dintre ei ii cunosteau opera marelui filozof) si comunistii rusi si acolitii lor (marxisti, cu acelasi comentariu). Diferenta consta numai in proprietatea mijloacelor de productie, deci cai diferite pentru a ajunge la acelasi rezultat: controlul absolut al populatiei. Nu va seamana si Dvs cu ceva cunoscut?