La București, la Teatru

1. Arde Epoca de Aur!

Indubitabil, nu este nici în misiunea teatrului, nici în aceea a slujitorilor lui să deslușească enigmele mai mari sau mai puțin mari ale istoriei. Aceasta neînsemnând însă că Thalia nu ar fi îndreptățită să avanseze ceea ce se cheamă  ipoteze dramatice, adică amestecuri asumate de documente și ficțiune, a căror acțiune se consumă în istoria mai mult sau mai puțin recentă. În cazul care mă interesează acum, perioada comunistă.

Cu ani în urmă, regretatul Alexandru Tocilescu și-a asumat în câteva dintre spectacolele sale misiunea de a face procesul comunismului în teatru. Gianina Cărbunariu a scris și a montat xmm din y km, 20/20 sau Tipografic Majuscul, tot ea a înscenat la Teatrul Kamerspiele din Germania un excelent spectacol pe tema vânzării etnicilor germani de către regimul comunist de la București, totul cu complicități nu întotdeauna și mai ales nu complet recunoscute ale guvernului de la Bonn. Tema a fost abordată ceva mai recent și de Carmen Lidia Vidu care s-a ocupat într-un recent spectacol și de felul criminal în care Nicolae Ceaușescu a ordonat întreruperea operațiunilor de consolidare a clădirilor afectate de cutremurul din 4 martie 1977.

Lor li s-a alăturat în timp Catinca Drăgănescu, în dublă ipostază de autor de literatură dramatică și de regizor.  În Disco ‘89. Cele 7 morți ale Mihaelei Runceanu se avansa ipoteza unei posibile implicări a Securității în misterioasă moarte a celebrei soliste, în Aici Moscova! era vorba despre raporturile complicate dintre Stalin, ca simbol al dictaturii comuniste, și fiica lui, Svetlana Allelujeva. Catinca Drăgănescu a recidivat relativ recent în spectacolul intitulat Operațiunea “Petarda” care se joacă în Sala George Constantin a Teatrului Nottara din București.

Titlul piesei și al spectacolului îl urmează pe acela al unui dosar deschis în anii ‘80 ai secolului trecut de ofițerii Departamentului Securității Statului. Dosarul documentează nu doar faptele primare, ci și furia cu care instituția în cauză a încercat să dea de capăt și să găsească autorul unor fapte menite să conteste autoritatea dictaturii personale a lui Nicolae și Elenei Ceaușescu.

A fost mai întâi incendierea unui simulacru de arc de triumf menit să glorifice realizările Epocii de Aur. Arc de Triumf situat în vecinătatea Casei Scânteii. A urmat arderea unor cauciucuri plasate în jurul statuii lui Lenin. Vopsită astfel cu smoală. După care a venit apariția publicației clandestine Luneta. Cu atîât mai surprinzătoare cu cât în 1983, după acțiunile lui Radu Filipescu, toate aparatele de imprimat/multiplicat, de la banalele mașini de scris la zisele xeroxuri, erau drastic înregistrate,  controlate și ținute sub cheie.  Autorul tuturor acestor fapte s-a dovedit a fi un cetățean pe nume Vasile Brașoveanu/Valentin Hurduc, angajat al Combinatului  Poligrafic Casa Scânteii. Hurduc și-a documentat el însuși povestea în cartea intitulată Luneta, apărută prin  anul 2002.

Catinca Drăgănescu a studiat, din câte înțeleg, dosarele aflate astăzi in custodia CNSAS pe care le-a coroborat cu un articol publicat de Luiza Vasiliu în Casa jurnalistului. Din care se citează masiv în cele mai bine de două ore ale spectacolului. Unul, în esență, mai mult decât necesar din cel puțin trei motive. Mai întâi spre a mai umple ceva din tot mai puternica uitare ce pare că se așterne peste blestemățiile Epocii de Aur. Idee subliniată de Catinca Drăgănescu în acele secvențe ale montării ce au drept coperte muzicale o melodie cândva celebră din repertoriul Margaretei Pîslaru. În al doilea rând, spre a da o replică tot mai acuzatei nostalgii pentru niște timpuri din care nu ar trebui regretat nimic. În al treilea rând, fiindcă mult prea adesea se vorbește nu tocmai în cunoștință de cauză despre pasivitatea la comunism a poporului român. Da, are dreptate profesorul Lucian Boia atunci când invocă relativa adaptare a românilor la noul regim. E foarte adevărat și că acțiuni de protest de mare amploare au fost relativ puține. Citabile sunt îndelunga rezistență din munți, greva din 1977 din Valea Jiului, având însă mai curând drept cauze o seamă întreagă de nemulțumiri preponderent  de natură economică, greva din noiembrie 1988 de la Brașov, aceasta din urmă cu un categoric mesaj anticeaușist și anticomunist. Au existat însă acțiuni individuale, dintre care, cum bine spunea în urmă cu ceva vreme d-na Germina Nagâț, multe au rămas insuficient cunoscute. Așa cum a fost și aceea a lui Vasile Brașoveanu.

Piesa și spectacolul de la Nottara sunt structurate pe două paliere. Cel dintâi reflectă acțiunea mai mult decât curajoasă a tipografului exasperat și de comportamentul puterii, și de pasivitatea concetățenilor săi. În primul rând, a colegilor săi de muncă. La finalul spectacolului este proiectat insistent cuvântul CURAJ. Vedem oameni care ba se bucură că arde Epoca de Aur, ba se tem de consecințe, obișnuiți cu faptul că regimul comunist îi califica pe cei ce îndrăzneau să i se opună ba nebuni, ba legionari, ba agenți ai Moscovei ori ai Budapestei. Cel de-al  doilea palier intenționează să fotografieze cât mai mult din marea, cumplita mizerie din Epoca de Aur. Frigul, foamea, negarea realității, omniprezența Securității, a delatorilor, cinismul slăvirii deșănțate a Dictatorului și grotescul Cântării României, minciuna din programele de televiziune, situația tragică a femeii în condițiile în care regimul voia cu orice preț, chiar și cu acela al pierderii vieții, să stimuleze natalitatea.

Din păcate, îmbinarea celor două mari teme ca și sublinierea omniprezenței Securității nu sunt în spectacol tocmai perfecte. Catincăi Drăgănescu pare să îi fi scăpat două importante ziceri latine. Non multa sed multum! și Est modus in rebus. Regizoarea a preferat recursul la hiperbolă, la umorul negru, însă nu știu dacă supraîngroșarea felului în care sunt aduși pe scenă securiștii și milițienii nu riscă să trimită totul în derizoriu. Am îndoieli că și citarea unor momente vesele tv cu mare priză în ultimele două decenii comuniste (Noi seara nu mâncăm sau Fabula, aceea cu Toma Caragiu și Mircea Diaconu) și recontextualizarea acestora ar fi chiar cea mai bună idee. Hiperbola devine explicită în momentul apariției capului imens pe care îl poartă Isabela Neamțu, interpreta, între altele a Securistei. Alături de Isabela Neamțu evoluează la fel de dinamic, un dinamic frizând când tragicul, când grotescul, când disperarea, când împăcarea cu relele prezentului, când micile revolte individuale, Vlad Bălan, Ioana Calotă, Alexandru Mike Gheorghiu, excelentul Ion Grosu, Vladimir Purdel și Sorina Ștefănescu.

Gabi Albu a găsit, după părerea mea, cele mai bune soluții spre a marca multiplele spații în care se consumă acțiunile din piesă (Casa Scânteii, birourile Securității, domicilii în care se vorbește în șoaptă, o sală de clasă, un simulacru de spital) în vreme ce costumele create de Luiza Enescu reconstituie ireproșabil o epocă. 

 Teatrul NOTTARA din București

OPERAȚIUNEA “PETARDA” de Catinca Drăgănescu

Decorul: Gabi Albu

Costume: Luiza Enescu        

Muzica: Alexandru Suciu

Cu: Vlad Bălan (Gogu, Nelu, Un securist, Cameramanul), Ioana Calotă (Nuți, Prezentatoarea tv, Mimi), Alexandru Mike Gheorghiu (Directorul, Securistul, Un polițist, Dan, Un milițian, Șeful de la Personal), Ion Grosu (Mișu, Un director de producție), Isabela Neamțu (Securista, Soția, Medicul Ginecolog), Vladimir Purdel (Sandu, Sectoristul), Un general de securitate), Sorina Ștefănescu (Secretara de partid, Profesoara, O secretară, O mare autoritate), și Bogdan Chirichea, Ciprian Udriște

2.Deconturi

Până în urmă cu nouă ani, protagoniștii piesei Otravă, scrisă de olandeza Lot Vekemans, au format un cuplu. Au dus o viață despre care deducem că ar fi fost normală. Fără mari seisme, fără evenimente senzaționale. Cei doi erau, cum se spune, un cuplu împlinit. Aveau un copil pe nume Jakob. Numai că într-o zi au pierdut copilul și pe urmă s-au pierdut pe sine. Jakob a fost spulberat sub ochii mamei de un bolid care circula cu 80 de kilometri pe oră, asta în vreme ce tatăl câștiga pâinea zilnică a familiei în chip de jurnalist. Au urmat câteva ore complite, orele de la spital, a venit apoi anunțul iminenței decuplării accidentatului de la aparate. S-au instalat durerea, doliul și multiplicarea fisurilor din cuplu. Acuze tot mai dure și mai apăsate de vinovăție, impresia că suferința celor doi nu ar fi egală. Până când, într-o seară de Ajun de An Nou, el a decis să plece. Să fugă. De ea. De sine. De otrava zilnică. Bărbatul s-a stabilit în Franța, în Normandia. A încercat experiența reîntoarcerii la o relativă normalitate. Scrie acum în franceză, are un job, s-a recăsătorit și așteaptă un copil. Ea a rămas. Numai cu ea însăși. Cu suferința ce i-a devenit o a doua natură. În care aproape că a ajuns să se complacă. Ce i-a devenit aproape sens de existență. Suferința e  un fel de porție de otravă zilnică. Toxicitate necesară.

Cei doi se regăsesc în capela unui cimitir. Reîntâlnirea nefiind însă deloc întâmplătoare. Bărbatul a răspuns unei chemări. Se pare că s-ar pune problema dezafectării cimitirului, a mutării celor ce odihnesc acolo. Apa orașului e otrăvită din cauza vecinătîții sursei cu cimitirul,  așa că se impune această măsură radicală. Totul presupune și birocrație, și costuri. Și un supliment de suferință.

La acest supliment de suferință devenim martori pe parcursul celor aproape 90 de minute cât durează spectacolul cu Otravă. Regizat și scenografiat la Unteatru din București de Toma Dănilă. Un regizor deloc egolatru. Deloc dornic de a se evidenția pe sine. Toma Dănilă știe să facă o distribuție și, actor fiind, prețuiește actorii.

Otravă e jucat de doi actori de bază ai Odeon-ului. Alina Berzunțeanu și Cezar Antal. În decorul minimalist format dintr-o cruce imensă și patru scaune gândit de Toma Dănilă, valorat de light design-ul creat de Dragoș Mihai Mărgineanu. La care se adaugă inserturile muzicale alese tot de Toma Dănilă. Muzici care parcă marchează succesivele runde ale confruntării soților de odinioară. Și nu știu cum se face, însă din martori devenim și noi, spectatorii, implicați în poveste. Simțim pe pielea proprie ploaia din ziua întâlnirii, ne intră în oase frigul din capelă. Întoarcem pe toate fețele noianul de cuvinte pe care și le adresează protagoniștii, le aprobăm sau dezaprobăm argumentele, îi aprobăm sau, din contră, încercăm să le decodăm tăcerile. Oare chiar a fost vinovat bărbatul că nu a văzut cu ochii proprii accidentul? Nu a suferit el la fel de mult ca și soția soția? A greșit când a plecat? S-a lepădat prea repede de amintiri și de durere, întemeindu-și un nou cămin? A reușit cu adevărat să facă asta?  Copilul ce stă să se nască nu e  cumva gândit ca un înlocuitor al lui Jakob?  Greșește acum mai abitir bărbatul când vrea să pună într-o carte toată povestea?

La un moment dat, se dovedește că a fost vorba despre o chemare falsă. Nici vorbă despre dezafectarea cimitirului. Falsul îi aparține în totalitate fostei soții. Care i-a fost mobilul? De ce și-a chemat ea în Olanda soțul? Din răzbunare? Din voința consumării în doi a încă unei porții masive de otravă? Sau, din contră,  din dorința revederii? A împăcării,  fie ea și una parțială? A trăirii acelui rest de iubire pe care îl sugerează dorința îmbrățișării și de primire de vești intermitente? Pesemne, câte puțin din toate. Din tot ceea ce înseamnă complexitatea sufletului uman. Complexitate pe care o aduc pe scenă emoționant, fără inutile retorisme, fără grimase Alina Berzunțeanu și Cezar Antal.

Nimeni nu strigă mai mult decât ar trebui în spectacolul de la Unteatru. Nimeni nu se zbate dramatic, nimeni nu tropăie. Aproape că am avut senzația că tăcerile strigă mai tare decât vorbele în Otrava. Replicile sunt spuse cumpănit și cu toate astea acuzele conținute de ele dor cumplit. Cele mai multe fiind nedrepte. La fel cum dor și momentele cenzurate de apropiere. Pentru simplul motiv că nu există nici competiție, nici clasamente în suferință. Mersul mai departe al lui nu se confundă cu indiferența.  E ceea ce cred că înțelege la final de întâlnire femeia. Și poate că astfel și viața ei, și viața lui vor fi mai puțin otrăvite. 

UNTEATRU din București

OTRAVĂ de Lot Vekemans

Traducerea: Alexa Stoicescu

Regia, spațiul scenic și ilustrația muzicală: Toma Dănilă

Light design: Dragoș Mihai Mărgineanu

Cu: Alina Berzunțeanu și Cezar Antal